„În vara lui 2018 am ajutat un om sa treacă tobele peste apă. Am instalat pe pietre un covor bistrițean și un set de tobe în care aveau sa dea copii – în cadrul unui atelier de percuție.
Pe Lucia am asistat-o și observat-o lucrând la atelierul de pictură murală. În 2019 am construit împreună un atelier cu miza de a face mașini imaginate: din sunet, desen pe foaie și pe peretele școlii primare. E incredibil ce forță pot provoca sunetele și câteva exerciții „de teatru”!
Pentru 2020 am primit chemarea de a fi co-trainer și designer de atelier (e exprimarea pe care o aleg eu acum, nu așa scrie în proiect). Faptul că aveam să fiu asociat cu o persoană necunoscută mi-a amintit de 2013, când am invitat o parte din cei implicați în „Occupy UBB” să acorde interviuri pentru o revistă care încă nu există. S-a lăsat cu o colaborare delicioasă și niște legături care, constat, au ținut în timp.
Ce înseamnă să lucrezi la proiect cu o persoană constituită doar din text, apoi dintr-o voce și dintr-o căsuță de conferință pe zoom? Zic acum că acest lucru seamănă cu ceea ce propunea asamblajul meu filosofic preferat (și poate prea la modă acum) Deleuze-Guattari: un corp fără organe, sau, o entitate constituită telematic. Prezența ”fizică” nu e mai directă, mai caldă sau mai autentică, așa cum anunță obsesiv școlile recente de psihoterapie; mai degrabă o deschidere a câmpului dramatic.
Am mers la Telciu. Am savurat dușurile reci, liniștea întreruptă de drujbe, șantierul de peste drum, plimbările în tihnă, serile de la „Ceaunărie” (o entitate-concept, născută de luciditatea și perserevența lui Ucu). Am parcat în drum pentru că ori mașina era prea joasă ori bordura era prea înaltă. Am simțit că mă odihnesc în orele de atelier.
Mereu surpriza Realului! Lucrul care ne scoate din amorțeala dogmatică poate fi împărțit în două registre, aș zice acum, uitându-mă în urmă. Pe de o parte e alteritatea transgererațională: în lumea noastră, nouă (credem) și minunată (sperăm) distanța dintre culturi e mult mai mică decăt distanța dintre generații; m-aș arunca să spun că putem intui o nouă antropologie culturală, poate din prefigurările încercate în școala de Analiza Tranzacțională. Să poți lucra cu liceeni, din mediul de la limita ruralității (sau o ruralitate perforată, poate chiar performată) e chiar un privilegiu. Mai mult, am lucrat spre ideea de narațiuni creative, cu o temă legată de agresivitatea umană. De acest context m-am simțit odihnit, revigorat! Apoi, și mai marele elefant din sufragerie: în mediile vorbitoare de limbă engleză, ”20:20” stă pentru ”vedere perfectă”. Ar trebui să mă opresc aici, dar raționamentele literare le rescriu în favoarea unei raportări. Cu greu am fi putut imagina o substanță de contrast mai bună, un revelator (mă refer la substanțele folosite în fotografia analogică) mai potrivit. 2020 ne-a dat să ne vedem cum nu am fi îndrăznit să sperăm. Iată „evenimentul”! (la care, cred, că trimitea Badiou). Sau poate nu chiar „eveniment”, dar ceva care să rupă istoria în două, să re-scrie secolul. Faptul că purtăm măști pentru a ne apăra de virus ne spune ceva despre noi, mult mai profund decât grimasele noastre afișabile ar fi putut exprima. E aici un discurs despre fricile, cunoașterile și necunoașterile noastre și mai ales despre posibilitățile noastre de solidarizare. Drept este că starea de excepție și „evenimentul”, chiar înainte de orice posibilitate de permanentizare, adică de anulare, poartă acest semn clar: în fața ”Evenimentului” chiar nu știi ce să faci!
Cu greu îmi pot imagina acum un alt setting mai bun pentru revelarea-de-sine a societății. Mai ales, cu greu am fi putut crea un setting mai bun pentru un atelier de scriere creativă. Da, am contruit povești, dar constant sub privirile unui context care putea oricând să ne depășească jocurile imaginative.
Au fost zile în care ne-am întâlnit online și au fost zile în care am lucrat în spații deschise, propuse de elevii participanți. Într-o zi cineva ne-a adus ceai pentru toți. Altă dată, cineva ne-a prezentat cu patimă colecția de benzi desenate și o cercetare personală legată de problema asta. De fiecare dată când, din reflex, credeam că se apropie un moment dificil sau chiar de blocaj, apărea un gest care re-orienta situația. Acum sunt convins că în lumea aceasta (rural perforat, cum i-am zis) au o perspectivă specială, cu care oamenii orașelor ar face bine să se împrietenească. Și țin să spun ceva patetic, inspirat de această expriență și cercetările mele recente: ”natura” e un mit romantic, născut la oraș, fermentat în stilul Art Nouveau; ”natura umană” are un laborator de conservare si elaborare (parcă simultane – paradoxal) în astfel de medii de întalnire.
În 2020 am fost la Telciu și am ținut 10 zile de atelier: scriere creativă în baza unei teme legate legată de fragilitatea conviețuirii.
Cristian Boboescu, psihoterapeut, a susținut atelierul de scriere creativă la Telciu, alături de poeta Simina Seliștean. Detalii despre atelier aici.
Atelierul face parte din programul „Telciu 2020. Platformă rurală de educație prin cultură”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția AFCN. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.
