Răzvan Ropotan: „copiii au nevoie de cineva care să îi vadă de-adevăratelea – sunt chiar surprinși că li se cere părerea și că părerea lor chiar contează, că le-ai ținut minte numele sau ce ți-au povestit”

Răzvan Ropotan, facilitator și actor, a co-facilitat Atelierul de spus și scris povești alături de Selma Dragoș așa că am vrut să vedem și perspectiva lui asupra activităților din MarinArt. Platformă de educație prin artă.

Răzvan este un trainer cu o bogată experiență: 10 ani de facilitare în grupuri formale și informale, ONG-uri, companii și instituții. Am avut de învățat observându-l pe Răzvan la treabă și sperăm să ne mai revedem într-un format similar și la anul 👏

 

Salutare, Răzvan!

Tu ai fost ultima „piesă” din puzzle-ul MarinArt, ultimul facilitator care s-a alăturat echipei. Ne poți spune câte ceva despre tine?

Bună, sunt Răzvan Ropotan, am absolvit UNATC la secția actorie și după ce am jucat ceva teatru independent m-am reprofilat pe ramura pedagogică. Am început cu multe ateliere – de spus povești, de teatru, de teatru labirint – și am ajuns învățător-diriginte la Școala Gimnazială Liberă Waldorf din București unde am predat inclusiv fizica și matematica de-a 5-a.

Ești poate cel mai experimentat dintre traineri. În acest context, cum a fost pentru tine experiența de la MarinArt/ Centru Educațional și Artistic ?

Oau, mulțumesc pentru apreciere. Experiența de la MarinArt a fost înduioșătoare. Mă bucură ori de câte ori întâlnesc copii și adolescenți care sunt deschiși, disponibili de a lucra, de a primi din cunoștințele omului din fața lor. A fost nevoie să am multă autenticitate și de sinceritate în fața lor, căci și ei au venit cu multă sinceritate și disponibilitate. M-am simțit foarte responsabil văzând cât de mult se implică și cât entuziasm curat au avut – nu puteam să vin fără a fi pregătit în fața lor. Așa că m-am străduit.

Daria și Răzvan

Ne poți da puțin din casă… sau din curte ? Cum a fost structurat atelierul tău, care a fost planul „de acasă” și cât de mult te-ai putut ține de el ?

Vorbind cu Selma, colega mea de atelier, am decis să păstrăm lucrurile deschise. Pentru mine erau multe necunoscute, așa că am venit în minte doar cu o idee vagă despre faptul că mi-ar plăcea să fac anumite jocuri și că ar fi fain să realizăm un spectacol de teatru-labirint la final. Văzând felul în care lucrează și atitudinea lejeră a minunatelor noastre gazde (Patricia și Valer), ne-a cam luat valul și ne-am lăsat dus de el – slavă Domnului.

În prima zi trebuia doar să ne cunoaștem între noi, nici nu dormisem, abia venisem cu un tren de noapte în care nu am putut dormi. Dar fără să îmi dau seama, au venit copiii rând pe rând și ne-am apucat să facem jocuri. Entuziasmul lor m-a încărcat așa bine, că am putut să mai rezist jumătate de zi fără somn.

Povestește-ne un moment care te-a super impactat (și care poate fi împărtășit, desigur) ?

Au fost multe momente de mici miracole pentru mine care poate m-au făcut să am pielea de găină pe moment sau m-au emoționat puternic.

Unul din ele a fost când, în timpul unui joc, unul din copii s-a împiedicat și s-a lovit, iar colegii lui de atelier au venit în jurul lui și au încercat să îl facă să se simtă mai bine – lucru pe care îl văd destul de rar la copiii din București, de exemplu.

Un alt moment intens a fost chiar în timpul spectacolului când unul din copiii care ne-a dat bătăi de cap, fiind mai „agitat” și pe care l-am apărat în fața celorlalți copii – fusese deja etichetat ca „acel copil care nu e cuminte”- a venit la mine și mi-a mulțumit. A fost un gest mic, singular. A venit deodată la mine, mi-a trântit asta, fără niciun context. Apoi a plecat și și-a văzut de treabă. Nu știu nici acum pentru ce mi-a mulțumit. Am ales să primesc recunoștința lui și atât.

Ce ați creat până la final ? Cum a fost reacția finală a copiiilor și comunității?

Atelierul s-a concretizat prin realizarea unor povești. Una dintre aceste povești a devenit subiect de bandă desenată, pe care copiii l-au realizat cu colega mea Silvia, care lucra cu ei ilustrații de carte. O altă poveste a devenit subiectul unui spectacol de teatru-labirint. Un tip de spectacol participativ, itinerant, în care spectatorii intră unul câte unul și parcurg povestea într-un traseu, fiind ei înșiși puși în situația de a fi personajul principal.

Reacțiile au fost grozave. Oamenii invitați (deși puțini, dat fiind limitările unui astfel de spectacol) au lăsat impresii pline de entuziasm și bucurie. Deci impactul asupra comunității a fost, poate, mai degrabă unul poetic, aș putea spune. Sunt sigur că au plecat de la spectacolul realizat alături de copiii din Marin mai „ușori” sufletește. Poate că nu s-a schimbat nimic vizibil în comportamentul lor sau în felul lor de a fi, dar cred că modul în care spectatorii au fost „purtați” și răsfățați de către copii i-a făcut și pe ei mai disponibili și mai prezenți. Cam așa cum face poezia cu noi.

Care au fost provocările acestei experiențe de facilitare și cum le-ai rezolvat ?

Cred că o provocare a fost legată de efervescența grupului. Dacă în prima zi au venit 10 copii, în penultima zi, ajunsesem undeva la 20 și ceva și încă vedeam copii noi, pe care nu îi mai văzusem niciodată. Mă tot gândeam – de unde tot apar copii în satul Marin? Ei vorbeau între ei și se convingeau unul pe altul, haide la Patri sau la Casa Albastră că acolo sunt ateliere și mergem să ne jucăm. Alții trebuiau să plece cu părinții înapoi în oraș sau înapoi în Italia, alții trebuiau să plece cu ciurda.

Atmosfera aceasta de vacanță – majoritatea copiilor nu stăteau acolo și în timpul anului școlar – a fost într-o oarecare măsură o provocare pentru că trebuia să lucrezi în prezent, toate jocurile și planurile erau înnoite în fiecare zi. Ca să lucrăm cu acest context, am ales, împreună cu Silvia, să gândim la sfârșitul fiecărei zile planul pentru următoarea zi. A fost bine că nu am venit cu un plan foarte rigid – nu aș fi reușit să îl realizez.

Razvan cu toată gașca în curtea MarinArt

Care ar fi sfaturile tale pentru facilitatori la început de drum care-și doresc să lucreze cu astfel de grupuri ?

Autenticitate, autenticitate, autenticitate.

Acești copii – deși cred că e valabil pentru toți – au nevoie de cineva care să îi vadă de-adevăratelea – sunt chiar surprinși adesea că li se cere părerea și că părerea lor chiar contează, că ai ținut minte numele lor sau ce ți-au povestit cu o zi înainte.

Lucrurile acestea mici îi entuziasmează și îi fac să prindă curaj sau încredere în tine, cel care ești în fața lor. Dacă vii cu disponibilitate reală pentru a-i cunoaște i-ai câștigat. Am venit fără preconcepții. Am găsit o multitudine de caractere și de personalități puternice, am găsit înțelepciune la ei, inteligență, prezență, decență, îndemânare, cumințenie, respect, am găsit în acești copii duioșie, prietenie și încredere. Iar eu nu am făcut nimic ca acestea să apară. Ele erau deja acolo. Cred că rolul fiecăruia este să faciliteze (iată – de aici și numele de facilitator) apariția acestor caracteristici – altfel, ele sunt deja acolo.

Am aflat pe surse 😛 că ți-ai dori să mai vii. Te-ai mai implicat până acum în alte proiecte educaționale în mediul rural ? Cât de necesare le vezi și cum / în ce măsură crezi că am putea duce această misiune mai departe (în viitor în Marin și mai în viitor în alte sate) ?

Haha. Da, e o zonă foarte frumoasă și mi-ar plăcea tare mult să revin. Am lucrat cu copii din zone rurale în cadrul festivalului NaraTiv, organizat de Asociația Curtea Veche. Doar că acolo – trainerii erau în București și veneau copiii din diferite sate la noi, în locația festivalului. În acel caz a fost ca și cum ei jucau în deplasare. Acum, fiind gazde, am putut să văd că sunt mai disponibili și mai încrezători. În plus, se întâmplă atât de puține lucruri culturale, cu adevărat, în sate, încât e o bucurie să revigorezi aceste spații.

Valer și Patricia fac o treabă minunată să desțelenească aceste locuri care sunt „uitate” de autorități. Satul Marin putea fi oricare alt sat. Asta mi-a plăcut foarte mult. În sate precum Viscri se întâmplă deja foarte multe. Eu nu am auzit de satul Marin până la ei. Cred că fiecare sat din acesta „anonim” merită câte doi oameni așa implicați ca Valer și Patricia. Un festival la Șugag? Ateliere în Bărcuț? De ce nu?

Bineînțeles, e nevoie de oameni, de fonduri și de multă disponibilitate. Iar ei doi arată, prin munca lor consecventă și roditoare, că orice loc se poate transforma într-un spațiu plin de har, bucurie și noi orizonturi. Căci, până la urmă asta se întâmplă. Copiii din satul Marin, fiind expuși în mod constant la astfel de evenimente – devin mai bogați interior și li se deschid tot soiul de oportunități.

Sunt ca niște spații noi interioare pe care ei le cuceresc, le deblochează și le devin, astfel disponibile. Sunt sigur că acest proces complex – căci este vorba de serii întregi de ateliere, spectacole și evenimente care au loc anual – le modifică într-o oarecare măsură întreaga viață.

Copiii ciurdarului alături de Valer și Patricia

În plus îmi doresc să revin musai ca să mânânc „scoacă”, să beau bere la halbă scoasă din congelator în barul în care se ascultă pricesne, să „țâp ligheanul” și să îi ofer șansa lui Valer să își ia revanșa la „Licitație” – un fel de whist moldovenesc care se joacă cu cărți ungurești.

Mulțumim mult și spor maxim în tot ceea ce faci!

Mulțumesc, asemenea!


Atelierul face parte din proiectul „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă” co-finanțat de AFCN și Primăria Crasna.

Fotografii realizate de Patricia Marina Toma.

 

Selma Dragoș: „ca facilitator, a fost o mare descoperire să înțeleg că e ok dacă un copil refuză”

Selma Dragoș a facilitat, alături de Răzvan Ropotan, Atelierul de spus și scris povești, din cadrul proiectului „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă”.

Facilitatoare cu experiență în grupuri mai mult sau mai puțin formale, Selma ne-a povestit cum a diferit experiența din Marin și ce sfaturi ar da unor formatori la început de drum.

 

Bună, Selma, Mulțumim că te-ai alăturat și în acest an proiectului realizat alături de MarinArt / Centru Educațional și Artistic.

Cum ți s-a părut această nouă propunere și această mutare către un nou spațiu rural, după experiențele din Telciu?

Selma, împreună cu Silvia și Valer

Am fost într-un singur an la Telciu, ca însoțitoare a unui grup de la Școala Traian Dârjan 🙂

Grupul de copii de la Marin includea copii de la 5 la 15 ani, ceea ce e neobișnuit pentru mine. De obicei lucrez fie cu clase de la unele școli – ceaa ce înseamnă că grupul e foarte omogen din punctul de vedere al vârstei, au nu doar lecturi comune dar au primit informații și interpretări similare, au deja experiență de a face împreună activități mai mult sau mai puțin formale – sau cu grupe formate în afara școlii unde vârsta este criteriul principal, chiar dacă vorbim de intervale mai mari (5-7 ani sau 7-10 etc). M-am temut că aceste diferențe de vârstă vor face ca activitățile interesante pentru unii să fie plictisitoare și „prea copilărești pentru alții”.

În experiența cu școlari de gimnaziu am avut deseori momente în care, pentru a-ți demonstra că sunt deja adulți, copii pre-adolescenți se întreceau în a sabota activitățile pe care le considerau sub vârsta lor.  În grupul de la Marin copiii mai mari căutau ei înșiși metode să îi ajute pe cei mai mici în sarcinile mai complexe și păreau să se bucure de momentele în care jucam jocuri simple. Bănuiesc că acest lucru se datorează faptului că mulți dintre ei sunt frați, verișori sau prieteni ai familiei iar locul unde ne aflam era unul deja consacrat ca fiind unul unde se întâmplă lucruri cool și interesante

Tu ai multă experiență în lucrul cu copii, tineri și persoane din comunități (mai mult sau mai puțin) defavorizate. În acest context, cum ți s-a părut experiența din Marin, dinamica grupului, participanții și implicarea lor în activități ?

 

Un alt aspect diferit și important pentru desfășurarea atelierului a fost acela al orarului. Mulți dintre copii erau implicați în muncile specifice sezonului sau aveau grijă de frați mai mici așa că împărțirea grupului în echipe stabile sau respectarea unui plan de activități de la o zi la alta a fost aproape imposibilă.

Toate astea au făcut că ne-am jucat foarte mult. Mult mai mult decât mă așteptam. Și am „lucrat serios” mult mai puțin. Spre finalul săptămânii am insistat pe crearea unor echipe – invitând copiii care veneau zilnic și își doreau să prezinte ceva să își facă echipe puțin mai mari decât era necesar în așa fel încât absența unuia dintre ei să nu compromită întreg „proiectul”.

Selma și Silvia, ale căror ateliere au avut loc în paralel

 Care au fost provocările specifice și cum le-ai făcut față ?

A fost un moment când la ateliere au apărut 3 copii adolescenți care au încercat să submineze activitatea manifestând dispreț pentru jocurile prea „infantile” și creând o competiție de statut cu ceilalți adolescenți din grup. Deși m-a făcut să mă simt oarecum inutilă, inițiativa fetelor din grup de a merge acasă la copiii „turbulenți” mi s-a părut un semn bun, de autonomie și încredere în ele însele.  În mare parte, conflictul a fost gestionat chiar de copii, înafara spațiului și timpului de atelier.  În final, pentru că cei 3 au recurs la violență fizică și verbală, li s-a pus în vedere de către gazdă că există deja niște reguli ale spațiului și că nu pot participa la ateliere dacă nu le respectă. Deși părea că ar fi vrut să o facă, cei trei au decis să nu mai participe.

Apropiere ♡

Am simțit acest incident ca pe un eșec și m-am gândit mult la asta ulterior. În contextul formal stabil al unei clase de elevi, mare parte din munca mea ar fi devenit aceea de a crea un spațiu în care toți copiii să se simtă la locul lor. Și aș fi investit probabil mai multă energie în cei 3 copii nemulțumiți decât în toți ceilalți 20.

În contextul atelierelor de la Marin, dacă aș începe din nou, aș avea grijă ca principiile de funcționare a grupului să fie reafirmate și renegociate zilnic – dar mă tem că ar presupune ca, odată încheiat cercul de început al zilei, cei care vin mai târziu să nu poată intra la activități sau să existe o persoană care să iasă din activitate pentru a primi nou-veniții.

Probabil mai există și alte soluții, dar încă nu le-am găsit.

Unii din facilitatorii noștri au foarte puțină experiență de facilitare. Ce i-ai sfătui când au de a face cu un grup așa divers ca vârste și interese, copii foarte entuziaști și curioși dar totodată neastâmpărați ?

Copiii sunt peste tot entuziaști, curioși și neastâmpărați. În trusa mea cu „trucuri” am multe jocuri și provocări fizice – dacă începem activitatea cu 10-15 minute de mișcare, ne e tuturor mai ușor să ne concentrăm ulterior, mie inclusiv.

Întodeauna există copii în grup care știu foarte repede ce vor și vor cu multă energie – ei sunt niște aliați minunați, de câte ori pot să o fac, îi invit să fie co-facilitatori, să își asume răspunderea pentru un aspect al atelierului sau să inițieze o activitate în care eu devin „secundul” lor. Pentru mine e foarte important să rămân conștientă care sunt limitările necesare pentru buna desfășurare a atelierului (dacă e un atelier în care cineva citește cu voce tare, liniștea e necesară, deci voi insista să o păstrăm) și când cad în automatisme și prejudecăți despre cum arată „disciplina” (dacă e un atelier în care copiii fac împreună povești, în echipe mici, gălăgia e chiar un semn bun).

La fel în cazul copiilor care refuză să participe la un joc sau să facă o sarcină.

Pentru mine, ca facilitator, a fost o mare descoperire să înțeleg că e ok dacă un copil refuză – „poți să stai să te uiți și intri când vrei tu, dacă vrei” e, pentru mine, aproape o frază magică. Sau poți să faci altceva, atâta timp cât ești în siguranță și nu zădărnicești eforturile celorlalți.

Care a fost momentul tău preferat, sau un moment drag, care te-a marcat deosebit (și pe care ni-l poți împărtăși) ?

Am avut o serie de neînțelegeri foarte amuzante și productive. Cea mai caraghioasă a fost cu moara și mălaiul.  În fiecare zi le-am arătat câte un joc de când eram eu copil și ei mi-au arătat câte un joc pe care îl joacă acum. Și într-o zi i-am rugat să-și întrebe bunicii. O fetiță a venit și ne-a povestit despre „Moara”, care, pe vremea bunicii ei, se juca cu boabe de fasole și cu mălai. Pentru următoarea întâlnire am făcut rost de niște boabe de fasole și am cumpărat o pungă de mălai. Mi-am zis că probabil mălaiul era suportul și boabele erau pionii. Am pus boabele în vopsea, ca să avem două culori și am întins mălaiul pe o tavă. Mi-am imaginat că „moara” se desenează în mălai cu un băț. Apoi am găsit în curte niște pene mari și frumoase și am decis să contribui la joc folosind penele pentru a desena careul și pentru a „șterge” ulterior. Fetița care îmi povestise m-a crezut că așa se face.

Ne-am minunat noi adulții ce frumos e jocul de moară, care arată ca o grădină zen cu mălai în loc de nisip. Ce nu știam era că, la Marin, „mălai” înseamnă boabe de porumb. Și „Moara” se desenează pe o bucată de hârtie. Cu creionul.

 

În final, care sunt gândurile tale despre întreaga experiență?

Cred că experiențele de acest fel sunt necesare pentru cei care lucrează cu și pentru copii. Eu simt că m-am obișnuit prea tare cu dinamica claselor de copii de la școală sau a grupurilor de copii de la activități extrașcolare. Aceștia sunt atât de obișnuiți să presteze activități creative pentru mulțumirea adulților și să mai și mulțumească pentru asta, încât e ușor să crezi că faci lucruri utile pentru ei atunci când, dacă am fi toți onești, cel mai util ar fi să ne jucăm fără pretenția că vom învăța ceva din asta.

De la stânga la dreapta: Denisa, Maria, Selma, Eliza, Sofia, Silvia, Rebeca, Rebeca

Dacă ar fi după mine, aș insista ca toată lumea să aibă această experiență de a facilita un spațiu de joc și învățare pentru copii. Nu doar spre binele copiilor.

 Mulțumim frumos și spor maxim în tot ceea ce faci!


Atelierul face parte din proiectul „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă” co-finanțat de AFCN și Primăria Crasna.

Fotografii realizate de Patricia Marina Toma.