Răzvan Ropotan: „copiii au nevoie de cineva care să îi vadă de-adevăratelea – sunt chiar surprinși că li se cere părerea și că părerea lor chiar contează, că le-ai ținut minte numele sau ce ți-au povestit”

Răzvan Ropotan, facilitator și actor, a co-facilitat Atelierul de spus și scris povești alături de Selma Dragoș așa că am vrut să vedem și perspectiva lui asupra activităților din MarinArt. Platformă de educație prin artă.

Răzvan este un trainer cu o bogată experiență: 10 ani de facilitare în grupuri formale și informale, ONG-uri, companii și instituții. Am avut de învățat observându-l pe Răzvan la treabă și sperăm să ne mai revedem într-un format similar și la anul 👏

 

Salutare, Răzvan!

Tu ai fost ultima „piesă” din puzzle-ul MarinArt, ultimul facilitator care s-a alăturat echipei. Ne poți spune câte ceva despre tine?

Bună, sunt Răzvan Ropotan, am absolvit UNATC la secția actorie și după ce am jucat ceva teatru independent m-am reprofilat pe ramura pedagogică. Am început cu multe ateliere – de spus povești, de teatru, de teatru labirint – și am ajuns învățător-diriginte la Școala Gimnazială Liberă Waldorf din București unde am predat inclusiv fizica și matematica de-a 5-a.

Ești poate cel mai experimentat dintre traineri. În acest context, cum a fost pentru tine experiența de la MarinArt/ Centru Educațional și Artistic ?

Oau, mulțumesc pentru apreciere. Experiența de la MarinArt a fost înduioșătoare. Mă bucură ori de câte ori întâlnesc copii și adolescenți care sunt deschiși, disponibili de a lucra, de a primi din cunoștințele omului din fața lor. A fost nevoie să am multă autenticitate și de sinceritate în fața lor, căci și ei au venit cu multă sinceritate și disponibilitate. M-am simțit foarte responsabil văzând cât de mult se implică și cât entuziasm curat au avut – nu puteam să vin fără a fi pregătit în fața lor. Așa că m-am străduit.

Daria și Răzvan

Ne poți da puțin din casă… sau din curte ? Cum a fost structurat atelierul tău, care a fost planul „de acasă” și cât de mult te-ai putut ține de el ?

Vorbind cu Selma, colega mea de atelier, am decis să păstrăm lucrurile deschise. Pentru mine erau multe necunoscute, așa că am venit în minte doar cu o idee vagă despre faptul că mi-ar plăcea să fac anumite jocuri și că ar fi fain să realizăm un spectacol de teatru-labirint la final. Văzând felul în care lucrează și atitudinea lejeră a minunatelor noastre gazde (Patricia și Valer), ne-a cam luat valul și ne-am lăsat dus de el – slavă Domnului.

În prima zi trebuia doar să ne cunoaștem între noi, nici nu dormisem, abia venisem cu un tren de noapte în care nu am putut dormi. Dar fără să îmi dau seama, au venit copiii rând pe rând și ne-am apucat să facem jocuri. Entuziasmul lor m-a încărcat așa bine, că am putut să mai rezist jumătate de zi fără somn.

Povestește-ne un moment care te-a super impactat (și care poate fi împărtășit, desigur) ?

Au fost multe momente de mici miracole pentru mine care poate m-au făcut să am pielea de găină pe moment sau m-au emoționat puternic.

Unul din ele a fost când, în timpul unui joc, unul din copii s-a împiedicat și s-a lovit, iar colegii lui de atelier au venit în jurul lui și au încercat să îl facă să se simtă mai bine – lucru pe care îl văd destul de rar la copiii din București, de exemplu.

Un alt moment intens a fost chiar în timpul spectacolului când unul din copiii care ne-a dat bătăi de cap, fiind mai „agitat” și pe care l-am apărat în fața celorlalți copii – fusese deja etichetat ca „acel copil care nu e cuminte”- a venit la mine și mi-a mulțumit. A fost un gest mic, singular. A venit deodată la mine, mi-a trântit asta, fără niciun context. Apoi a plecat și și-a văzut de treabă. Nu știu nici acum pentru ce mi-a mulțumit. Am ales să primesc recunoștința lui și atât.

Ce ați creat până la final ? Cum a fost reacția finală a copiiilor și comunității?

Atelierul s-a concretizat prin realizarea unor povești. Una dintre aceste povești a devenit subiect de bandă desenată, pe care copiii l-au realizat cu colega mea Silvia, care lucra cu ei ilustrații de carte. O altă poveste a devenit subiectul unui spectacol de teatru-labirint. Un tip de spectacol participativ, itinerant, în care spectatorii intră unul câte unul și parcurg povestea într-un traseu, fiind ei înșiși puși în situația de a fi personajul principal.

Reacțiile au fost grozave. Oamenii invitați (deși puțini, dat fiind limitările unui astfel de spectacol) au lăsat impresii pline de entuziasm și bucurie. Deci impactul asupra comunității a fost, poate, mai degrabă unul poetic, aș putea spune. Sunt sigur că au plecat de la spectacolul realizat alături de copiii din Marin mai „ușori” sufletește. Poate că nu s-a schimbat nimic vizibil în comportamentul lor sau în felul lor de a fi, dar cred că modul în care spectatorii au fost „purtați” și răsfățați de către copii i-a făcut și pe ei mai disponibili și mai prezenți. Cam așa cum face poezia cu noi.

Care au fost provocările acestei experiențe de facilitare și cum le-ai rezolvat ?

Cred că o provocare a fost legată de efervescența grupului. Dacă în prima zi au venit 10 copii, în penultima zi, ajunsesem undeva la 20 și ceva și încă vedeam copii noi, pe care nu îi mai văzusem niciodată. Mă tot gândeam – de unde tot apar copii în satul Marin? Ei vorbeau între ei și se convingeau unul pe altul, haide la Patri sau la Casa Albastră că acolo sunt ateliere și mergem să ne jucăm. Alții trebuiau să plece cu părinții înapoi în oraș sau înapoi în Italia, alții trebuiau să plece cu ciurda.

Atmosfera aceasta de vacanță – majoritatea copiilor nu stăteau acolo și în timpul anului școlar – a fost într-o oarecare măsură o provocare pentru că trebuia să lucrezi în prezent, toate jocurile și planurile erau înnoite în fiecare zi. Ca să lucrăm cu acest context, am ales, împreună cu Silvia, să gândim la sfârșitul fiecărei zile planul pentru următoarea zi. A fost bine că nu am venit cu un plan foarte rigid – nu aș fi reușit să îl realizez.

Razvan cu toată gașca în curtea MarinArt

Care ar fi sfaturile tale pentru facilitatori la început de drum care-și doresc să lucreze cu astfel de grupuri ?

Autenticitate, autenticitate, autenticitate.

Acești copii – deși cred că e valabil pentru toți – au nevoie de cineva care să îi vadă de-adevăratelea – sunt chiar surprinși adesea că li se cere părerea și că părerea lor chiar contează, că ai ținut minte numele lor sau ce ți-au povestit cu o zi înainte.

Lucrurile acestea mici îi entuziasmează și îi fac să prindă curaj sau încredere în tine, cel care ești în fața lor. Dacă vii cu disponibilitate reală pentru a-i cunoaște i-ai câștigat. Am venit fără preconcepții. Am găsit o multitudine de caractere și de personalități puternice, am găsit înțelepciune la ei, inteligență, prezență, decență, îndemânare, cumințenie, respect, am găsit în acești copii duioșie, prietenie și încredere. Iar eu nu am făcut nimic ca acestea să apară. Ele erau deja acolo. Cred că rolul fiecăruia este să faciliteze (iată – de aici și numele de facilitator) apariția acestor caracteristici – altfel, ele sunt deja acolo.

Am aflat pe surse 😛 că ți-ai dori să mai vii. Te-ai mai implicat până acum în alte proiecte educaționale în mediul rural ? Cât de necesare le vezi și cum / în ce măsură crezi că am putea duce această misiune mai departe (în viitor în Marin și mai în viitor în alte sate) ?

Haha. Da, e o zonă foarte frumoasă și mi-ar plăcea tare mult să revin. Am lucrat cu copii din zone rurale în cadrul festivalului NaraTiv, organizat de Asociația Curtea Veche. Doar că acolo – trainerii erau în București și veneau copiii din diferite sate la noi, în locația festivalului. În acel caz a fost ca și cum ei jucau în deplasare. Acum, fiind gazde, am putut să văd că sunt mai disponibili și mai încrezători. În plus, se întâmplă atât de puține lucruri culturale, cu adevărat, în sate, încât e o bucurie să revigorezi aceste spații.

Valer și Patricia fac o treabă minunată să desțelenească aceste locuri care sunt „uitate” de autorități. Satul Marin putea fi oricare alt sat. Asta mi-a plăcut foarte mult. În sate precum Viscri se întâmplă deja foarte multe. Eu nu am auzit de satul Marin până la ei. Cred că fiecare sat din acesta „anonim” merită câte doi oameni așa implicați ca Valer și Patricia. Un festival la Șugag? Ateliere în Bărcuț? De ce nu?

Bineînțeles, e nevoie de oameni, de fonduri și de multă disponibilitate. Iar ei doi arată, prin munca lor consecventă și roditoare, că orice loc se poate transforma într-un spațiu plin de har, bucurie și noi orizonturi. Căci, până la urmă asta se întâmplă. Copiii din satul Marin, fiind expuși în mod constant la astfel de evenimente – devin mai bogați interior și li se deschid tot soiul de oportunități.

Sunt ca niște spații noi interioare pe care ei le cuceresc, le deblochează și le devin, astfel disponibile. Sunt sigur că acest proces complex – căci este vorba de serii întregi de ateliere, spectacole și evenimente care au loc anual – le modifică într-o oarecare măsură întreaga viață.

Copiii ciurdarului alături de Valer și Patricia

În plus îmi doresc să revin musai ca să mânânc „scoacă”, să beau bere la halbă scoasă din congelator în barul în care se ascultă pricesne, să „țâp ligheanul” și să îi ofer șansa lui Valer să își ia revanșa la „Licitație” – un fel de whist moldovenesc care se joacă cu cărți ungurești.

Mulțumim mult și spor maxim în tot ceea ce faci!

Mulțumesc, asemenea!


Atelierul face parte din proiectul „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă” co-finanțat de AFCN și Primăria Crasna.

Fotografii realizate de Patricia Marina Toma.

 

Silvia Dușan, ilustratoare: „o societate fără cultură este o societate pe cale de destrămare”

Bună, Silvia! Mulțumim că ai acceptat să iei parte la proiectul MarinArt Platformă rurală de educație prin artă !

Bună, Raluca! Mulțumesc și eu pentru invitația de a participa la acest frumos proiect.

Să intrăm direct în pâine : cum a fost pentru tine această experiență (în general) ?

 

Proiectul acesta a venit exact la momentul potrivit. A fost ca o gură de aer proaspăt după un an pandemic în care am predat online și în care interacțiunea cu oamenii a fost mai limitată.

Surpriza a fost că satul Marin e un loc în care îmi doream să ajung încă din facultate, după ce am citit un articol într-o revistă despre reconstituirea unei nunți tradiționale realizată de Patricia.  Mi-am zis atunci :

“ Ce oameni frumoși! Mi-ar plăcea să ajung într-o zi în Marin și să particip la astfel de evenimente”  și “Voila” peste câțiva ani am ajuns să fac parte dintr-un asemenea proiect ca facilitator la proiectul MarinArt.

A fost o experiență extrem de frumoasă. Mi-au rămas în gând copiii din sat, care sunt extrem de empatici, deschiși, receptivi și talentați, Casa Albastră în care am dormit mai bine ca nicăieri altundeva, oamenii frumoși pe care i-am întâlnit în acest proiect și nu în ultimul rând Marinul care are un farmec aparte și care încă mai păstrează puțin din atmosfera satelor de odinioară. Și eu sunt născută la sat, un sat frumos, poziționat pe malul Crișului Alb în Țara Zarandului , însă din păcate casele vechi țărănești au dispărut demult știrbind puțin din peisajul bucolic al vieții de la sat, pe care l-am regăsit pe ulițele Marinului, unde mai poți zări din loc în loc câte o casă țărănească ce se încăpățânează să supraviețuiască timpului.

Nu voi uita nici barul din sat, denumit “ La mătușica Vântoaie” , un fel de “ Poiana lui Iocan” în care ne adunam seara, după ateliere la o halbă de bere pentru a dezbate diverse subiecte.

Îmi vor rămâne în suflet diminețile din casa de un albastru (de) Marin, în care  nu mai  eram trezită de alarma telefonului ci de fluieratul ciurdarului care trecea cu turma de vaci înspre dealurile Marinului.

Toate acestea, pe lângă bucuria de a lucra cu copiii au dus la o experiență extrem de frumoasă pe care nu o voi uita prea curând.

Tu lucrezi cu copii/ adolescenți în Hunedoara, ca profă de arte, corect ? Ne poți povesti oare puțin comparativ ? Ce a fost diferit cu grupul de aici ?

Da. Așa este. De un an de zile predau Educație plastică la două școli de gimnaziu din  Hunedoara.  În primul rând, a fost diferit faptul că atelierul s-a desfășurat cu prezență fizică, nu online așa cum am predat eu în mare parte în acest an.

Iustin și Ale

Comunicarea, schimbul de idei, împărtășirea informațiilor și feedbackul sunt mult mai eficiente în predarea cu prezență fizică. Acest lucru este clar.

Diferit a fost faptul că ei  au venit cu gândul să se distreze, să experimenteze și să se joace, iar lucrul acesta s-a observat în degajarea, creativitatea, imaginația și libertatea de a se exprima prin desen.

La școală după ce anunț o temă, la început mulți dintre elevi se blochează, spunând: „eu nu pot”, „e prea greu” sau „nu știu să desenez”. La atelierul de ilustrație nu a fost cazul, ideile și-au făcut apariția rapid, copiii lăsându-și imaginația să curgă, dând naștere unor lucrări deosebite, înțelegând că au deplina libertate de a e exprima așa cum doresc. Un mare plus a fost și faptul că înaintea atelierului de ilustrație veneau cu multe idei și povești de la atelierul de storytelling, facilitat în prima săptămână de actorul  Răzvan Ropotan,  iar în a doua săptămână de dramaturga Selma Dragoș.

Un alt lucru diferit ar fi mediul în care s-au desfășurat atelierele, fiind pentru ei un loc familiar și prietenos, în comparație cu cel de la școală unde sunt mult mai multe reguli, care duc la o  atmosferă mai rigidă. Plus că cei care terminau mai repede desenele aveau voie să meargă în curte la joacă sau să participe la celălalt atelier, care se desfășura în paralel cu cel de ilustrație.

Ce metode ai aplicat ca să ții acest grup mare și eterogen atent și curios, cuminte și totuși într-un spirit ludic ?

Încă din prima zi, ne-am dat seama că trebuie să împărțim colectivul de copii în două grupe, pentru că este destul de dificil  și obositor să lucrezi cu un colectiv mare, mai ales dacă copiii sunt de vârste diferite. Așa că, o parte dintre copii participau la atelierul de desen și ilustrație care s-a desfășurat în bibliotecă, iar cealaltă grupă participa la atelierul de storytelling, care, fiind un atelier mai dinamic, s-a desfășurat afară, în curte, apoi seara se reluau atelierele schimbându-se grupele între ele. Pe această strategie am mizat în cele două săptămâni de ateliere și cred că a fost foarte bine așa.

Dacă e să vorbim despre metodele de a ține grupul mereu atent, nu a necesitat un mare efort din partea mea, deoarece copiii veneau mereu cu mult entuziasm și idei noi, care abia așteptau să fie lăsate libere. Sigur că au existat și momente în care inspirația refuza să apară, iar pentru acest lucru ne-au fost de mare ajutor cărțile cu ilustrații din bibliotecă, însă de cele mai multe ori blocajele dispăreau după ce participau la atelierul de storytelling, unde era mai tot timpul o mare veselie.

Au fost 2 săptămâni super intense. Care a fost momentul tău cel mai drag, amuzant, emoționant – pe care-l poți împărtăși cu noi?

Au fost foarte multe momente frumoase în aceste două săptămâni. Nu cred că a trecut o zi în care să nu mă minunez de cât de empatici, deschiși și prietenoși sunt acești copii.

Un moment care ne-a emoționat pe toți a fost, atunci când la unul dintre ateliere, un copil a alunecat și s-a lovit la picior, moment în care toți copiii s-au oprit din joacă și au alergat înspre el. Mai mult, o fetiță a luat-o pe Alice, una dintre cățelușele de la Casa Albastră și i-a oferit-o spunând: “ Te iubesc și sper să te faci bine”.

Ne-a emoționat pe toți , chiar dacă un astfel de gest ar trebui să fie unul destul de firesc, îl regăsesc din ce în ce mai rar atât în colectivele de copii, dar mai ales la adulți. Nu știu cât am dăruit eu în aceste două săptămâni, dar știu că eu am primit în schimb foarte multe.

Silvia cu Alice, cățelușa

Un alt moment emoționant pentru mine, a fost atunci când copiii au avut ca temă să deseneze harta satului, pe care să plaseze locurile pe care le consideră ei cele mai importante din sat.

O fetiță, care locuiește cu părinții în Spania în timpul anului, însă vara vine la bunicii din Marin a desenat pe hartă cele mai importante locuri pentru ea, cele două case ale bunicilor și biserica, redând fundalul în culorile drapelului national. Am intrebat-o unde îi place mai mult și mi-a răspuns: “ Aici la Marin, pentru că aici sunt mai fericită și am mai multă libertate”. M-a emoționat câtă emoție, sinceritate și dor a așternut într-un singur desen.

Emoționant a fost și momentul despărțirii de copiii de la atelier, chiar și în dimineața plecării mele și a Selmei încă au mai venit copii să ne mai spună încă odată la revedere.

Despre asta cred că este vorba în astfel de proiecte, despre emoție, despre faptul că nu participi dor ca să bifezi că ai făcut un lucru, cel mai important e sentimentul de prietenie, de acel împreună, de acea căldură și conexiune care se creează între oameni și care cred că ne-a lipsit tuturor în această perioadă a pandemiei.

Angelo

Dar despre provocări, ne poți povesti câte ceva ? care au fost provocările acestui proiect și cum le-ai rezolvat ?

Nu aș putea spune că au fost provocări mari. În primul rând, provocarea a fost faptul că a trebuit să îi fac interesați de atelierul meu, de temele propuse și să asculte diferitele sugestii oferite pe parcursul atelierului.

Atunci când lucrezi cu copiii care sunt de o energie debordantă, e automat o provocare, pentru că trebuie să încerci să îi menți interesați și curioși de ceea ce le prezinți. Trebuie mereu să găsești metode și strategii, mai ales pentru cei mai energici. Cred că în cazul de față soluția a fost simplă, pentru că în fiecare zi a fost o altă temă, ceea ce i-a menținut curioși și interesați pe tot parcursul a celor două săptămâni.

Daria și Sofia la atelier

Care a fost un lucru singular, un gând anume cu care ai plecat acasă din această experiență ? Pentru că, nu-i așa, într-o asemenea experiență intense învățarea e bidirecțională, de acord ?

Primul gând atunci când am plecat de acasă, a fost acela de a împărtăși cu ceilalți din cunoștiințele mele, de a împărtăși câte ceva din tainele artei, pentru că în primul rând mergeam să susțin un atelier și bineînțeles că fiind cred eu o persoană destul de spirituală, m-am gândit că voi pleca după această experiență mult mai bogată din acest punct de vedere. Cu riscul de a mă repeta o să spun că nu știu cât de mult am dat, însă știu că am primit foarte multe.

Acești copii m-au învățat ce înseamnă empatia, toleranța, bucuria de a fi împreună și de a fi atent la celălalt de lângă tine.

Ai ceva sfaturi pentru facilitatori care sunt mai la început de drum (atât colegi de-ai noștri de proiect cât și alți viitori facilitatori) ? 

Unui facilitator la început de drum i-aș spune să plece la drum cu multă răbdare, empatie, cu dorința de a se juca, de a asculta, de a înțelege și nu în ultimul rând să nu încerce doar să modeleze caractere ci să se lase la rândul său modelat, pentru că de cele mai multe ori descoperi că după ce lucrezi cu copiii, pleci altfel de cum ai venit, te schimbă, te face mai tânăr și cu o poftă mai mare de viață ! Trebuie doar să ai puterea și dorința să îți deschizi sufletul !

Cum ați încheiat atelierul de desen și ilustrație narativă, ce ați co-creat la final ?

 

Atelierul de desen și ilustrație l-am încheiat cu o expoziție de desene, ilustrații și cărți -acordeon lucrări ce au fost expuse în curtea Casei Albastre din Marin și în Biblioteca sătească ce se află în aceeași curte.

Expoziția de desene s-a îmbinat cu prezentarea animațiilor, poveștilor, jocurilor create la atelierul de storytellling al Selmei Dragoș, care s-a desfășurat în paralel cu cel de ilustrație. Mai mult, cele două ateliere s-au îmbinat și completat reciproc. De exemplu, la desen am realizat în prima săptămână o carte acordeon, a cărei pagini conțin benzi desenate create de copii după o poveste inventată de ei la atelierul de storytelling facilitat de Răzvan Ropotan, iar o altă carte-acordeon am realizat-o în a doua săptămână, carte a cărei pagini conțin clădiri din satul Marin realizate în tehnica papercutting. Astfel, că plecând de la ideea de papercutting i-a venit ideea Selmei de a crea cu un grup de copii un teatru al umbrelor pe baza unei povești creată de o fetiță de la atelier.

Binențeles, că la expoziție copiii și-au chemat părinții și prietenii care au primit chiar și invitații realizate tot de ei.

Ai mai participa la astfel de proiecte, în Marin sau în alt sat ? Crezi că putem visa la a construi un fel de rețea rurală de astfel de inițiative de învățare ludică și creativă ?

Da, cu siguranță că aș mai participa la astfel de proiecte, mai ales dacă acestea se desfășoară la sat, pentru că se pare că acest mediu în care să mă desfășor artistic mi se potrivește personal cel mai bine. Dacă mă întrebi dacă aș mai participa la un astfel de proiect în Marin, cu siguranță că da ! M-am îndrăgostit de acest loc plin de farmec și de energie bună așa că trebuie să revin într-o zi. Nu scăpați voi atât de ușor de mine ! 😊)

Expoziția finală

Pe de altă parte cred că e foarte important ca în cât mai multe sate să fie astfel de proiecte, pentru că satele suferă cel mai mult de lipsa evenimentelor artistice și culturale. Copiii de la sate trebuie să participe la așa ceva, pentru a-i face să conștientizeze importanța valorilor și tradițiilor locurilor în care trăiesc, dar și importanța culturii în societate.

Consider că o societate fără cultură este o societate pe cale de destrămare, cultura fiind cea care ne umanizează, ne face mai buni, deschide noi orizonturi și ferestre spre frumos.

Din fericire, am observat că în ultima perioadă lucrurile au început să se schimbe în bine, pentru că au apărut tineri care s-au întors de la oraș descoperind frumusețea satului, bogăția culturală și istorică pe care o poate oferi satul românesc și care trebuie scoasă la lumină.

Din acest punct de vedere, Marinul este un sat foarte norocos, datorită Patriciei Toma care a înțeles cât de importante sunt tradițiile și păstrarea acestora, descoperind abundența de frumos, frumosul acela simplu și autentic pe care îl regăsești doar la sat. E foarte plăcut să vezi că alături de câțiva oameni frumoși pe care i-a adunat în jurul ei a reușit să transforme un mic sat din județul Sălaj, într-un reper cultural și artistic important pe hartă și cred că acesta e doar începutul. De astfel de tineri au nevoie satele românești, de un astfel de “influencer” care să îi motiveze și pe ei să redea frumusețea locurilor în care au copilărit.

 Mulțumim și mult spor în tot ce faci !

Cu drag ! Mulțumesc și eu pentru invitația de a participa la un astfel de proiect ! Numai bine și la cât mai multe proiecte frumoase!


Atelierul de ilustrație și desen narativ face parte din proiectul „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă” co-finanțat de AFCN și Primăria Crasna.

Fotografii realizate de Patricia Marina Toma.