Răzvan Ropotan: „copiii au nevoie de cineva care să îi vadă de-adevăratelea – sunt chiar surprinși că li se cere părerea și că părerea lor chiar contează, că le-ai ținut minte numele sau ce ți-au povestit”

Răzvan Ropotan, facilitator și actor, a co-facilitat Atelierul de spus și scris povești alături de Selma Dragoș așa că am vrut să vedem și perspectiva lui asupra activităților din MarinArt. Platformă de educație prin artă.

Răzvan este un trainer cu o bogată experiență: 10 ani de facilitare în grupuri formale și informale, ONG-uri, companii și instituții. Am avut de învățat observându-l pe Răzvan la treabă și sperăm să ne mai revedem într-un format similar și la anul 👏

 

Salutare, Răzvan!

Tu ai fost ultima „piesă” din puzzle-ul MarinArt, ultimul facilitator care s-a alăturat echipei. Ne poți spune câte ceva despre tine?

Bună, sunt Răzvan Ropotan, am absolvit UNATC la secția actorie și după ce am jucat ceva teatru independent m-am reprofilat pe ramura pedagogică. Am început cu multe ateliere – de spus povești, de teatru, de teatru labirint – și am ajuns învățător-diriginte la Școala Gimnazială Liberă Waldorf din București unde am predat inclusiv fizica și matematica de-a 5-a.

Ești poate cel mai experimentat dintre traineri. În acest context, cum a fost pentru tine experiența de la MarinArt/ Centru Educațional și Artistic ?

Oau, mulțumesc pentru apreciere. Experiența de la MarinArt a fost înduioșătoare. Mă bucură ori de câte ori întâlnesc copii și adolescenți care sunt deschiși, disponibili de a lucra, de a primi din cunoștințele omului din fața lor. A fost nevoie să am multă autenticitate și de sinceritate în fața lor, căci și ei au venit cu multă sinceritate și disponibilitate. M-am simțit foarte responsabil văzând cât de mult se implică și cât entuziasm curat au avut – nu puteam să vin fără a fi pregătit în fața lor. Așa că m-am străduit.

Daria și Răzvan

Ne poți da puțin din casă… sau din curte ? Cum a fost structurat atelierul tău, care a fost planul „de acasă” și cât de mult te-ai putut ține de el ?

Vorbind cu Selma, colega mea de atelier, am decis să păstrăm lucrurile deschise. Pentru mine erau multe necunoscute, așa că am venit în minte doar cu o idee vagă despre faptul că mi-ar plăcea să fac anumite jocuri și că ar fi fain să realizăm un spectacol de teatru-labirint la final. Văzând felul în care lucrează și atitudinea lejeră a minunatelor noastre gazde (Patricia și Valer), ne-a cam luat valul și ne-am lăsat dus de el – slavă Domnului.

În prima zi trebuia doar să ne cunoaștem între noi, nici nu dormisem, abia venisem cu un tren de noapte în care nu am putut dormi. Dar fără să îmi dau seama, au venit copiii rând pe rând și ne-am apucat să facem jocuri. Entuziasmul lor m-a încărcat așa bine, că am putut să mai rezist jumătate de zi fără somn.

Povestește-ne un moment care te-a super impactat (și care poate fi împărtășit, desigur) ?

Au fost multe momente de mici miracole pentru mine care poate m-au făcut să am pielea de găină pe moment sau m-au emoționat puternic.

Unul din ele a fost când, în timpul unui joc, unul din copii s-a împiedicat și s-a lovit, iar colegii lui de atelier au venit în jurul lui și au încercat să îl facă să se simtă mai bine – lucru pe care îl văd destul de rar la copiii din București, de exemplu.

Un alt moment intens a fost chiar în timpul spectacolului când unul din copiii care ne-a dat bătăi de cap, fiind mai „agitat” și pe care l-am apărat în fața celorlalți copii – fusese deja etichetat ca „acel copil care nu e cuminte”- a venit la mine și mi-a mulțumit. A fost un gest mic, singular. A venit deodată la mine, mi-a trântit asta, fără niciun context. Apoi a plecat și și-a văzut de treabă. Nu știu nici acum pentru ce mi-a mulțumit. Am ales să primesc recunoștința lui și atât.

Ce ați creat până la final ? Cum a fost reacția finală a copiiilor și comunității?

Atelierul s-a concretizat prin realizarea unor povești. Una dintre aceste povești a devenit subiect de bandă desenată, pe care copiii l-au realizat cu colega mea Silvia, care lucra cu ei ilustrații de carte. O altă poveste a devenit subiectul unui spectacol de teatru-labirint. Un tip de spectacol participativ, itinerant, în care spectatorii intră unul câte unul și parcurg povestea într-un traseu, fiind ei înșiși puși în situația de a fi personajul principal.

Reacțiile au fost grozave. Oamenii invitați (deși puțini, dat fiind limitările unui astfel de spectacol) au lăsat impresii pline de entuziasm și bucurie. Deci impactul asupra comunității a fost, poate, mai degrabă unul poetic, aș putea spune. Sunt sigur că au plecat de la spectacolul realizat alături de copiii din Marin mai „ușori” sufletește. Poate că nu s-a schimbat nimic vizibil în comportamentul lor sau în felul lor de a fi, dar cred că modul în care spectatorii au fost „purtați” și răsfățați de către copii i-a făcut și pe ei mai disponibili și mai prezenți. Cam așa cum face poezia cu noi.

Care au fost provocările acestei experiențe de facilitare și cum le-ai rezolvat ?

Cred că o provocare a fost legată de efervescența grupului. Dacă în prima zi au venit 10 copii, în penultima zi, ajunsesem undeva la 20 și ceva și încă vedeam copii noi, pe care nu îi mai văzusem niciodată. Mă tot gândeam – de unde tot apar copii în satul Marin? Ei vorbeau între ei și se convingeau unul pe altul, haide la Patri sau la Casa Albastră că acolo sunt ateliere și mergem să ne jucăm. Alții trebuiau să plece cu părinții înapoi în oraș sau înapoi în Italia, alții trebuiau să plece cu ciurda.

Atmosfera aceasta de vacanță – majoritatea copiilor nu stăteau acolo și în timpul anului școlar – a fost într-o oarecare măsură o provocare pentru că trebuia să lucrezi în prezent, toate jocurile și planurile erau înnoite în fiecare zi. Ca să lucrăm cu acest context, am ales, împreună cu Silvia, să gândim la sfârșitul fiecărei zile planul pentru următoarea zi. A fost bine că nu am venit cu un plan foarte rigid – nu aș fi reușit să îl realizez.

Razvan cu toată gașca în curtea MarinArt

Care ar fi sfaturile tale pentru facilitatori la început de drum care-și doresc să lucreze cu astfel de grupuri ?

Autenticitate, autenticitate, autenticitate.

Acești copii – deși cred că e valabil pentru toți – au nevoie de cineva care să îi vadă de-adevăratelea – sunt chiar surprinși adesea că li se cere părerea și că părerea lor chiar contează, că ai ținut minte numele lor sau ce ți-au povestit cu o zi înainte.

Lucrurile acestea mici îi entuziasmează și îi fac să prindă curaj sau încredere în tine, cel care ești în fața lor. Dacă vii cu disponibilitate reală pentru a-i cunoaște i-ai câștigat. Am venit fără preconcepții. Am găsit o multitudine de caractere și de personalități puternice, am găsit înțelepciune la ei, inteligență, prezență, decență, îndemânare, cumințenie, respect, am găsit în acești copii duioșie, prietenie și încredere. Iar eu nu am făcut nimic ca acestea să apară. Ele erau deja acolo. Cred că rolul fiecăruia este să faciliteze (iată – de aici și numele de facilitator) apariția acestor caracteristici – altfel, ele sunt deja acolo.

Am aflat pe surse 😛 că ți-ai dori să mai vii. Te-ai mai implicat până acum în alte proiecte educaționale în mediul rural ? Cât de necesare le vezi și cum / în ce măsură crezi că am putea duce această misiune mai departe (în viitor în Marin și mai în viitor în alte sate) ?

Haha. Da, e o zonă foarte frumoasă și mi-ar plăcea tare mult să revin. Am lucrat cu copii din zone rurale în cadrul festivalului NaraTiv, organizat de Asociația Curtea Veche. Doar că acolo – trainerii erau în București și veneau copiii din diferite sate la noi, în locația festivalului. În acel caz a fost ca și cum ei jucau în deplasare. Acum, fiind gazde, am putut să văd că sunt mai disponibili și mai încrezători. În plus, se întâmplă atât de puține lucruri culturale, cu adevărat, în sate, încât e o bucurie să revigorezi aceste spații.

Valer și Patricia fac o treabă minunată să desțelenească aceste locuri care sunt „uitate” de autorități. Satul Marin putea fi oricare alt sat. Asta mi-a plăcut foarte mult. În sate precum Viscri se întâmplă deja foarte multe. Eu nu am auzit de satul Marin până la ei. Cred că fiecare sat din acesta „anonim” merită câte doi oameni așa implicați ca Valer și Patricia. Un festival la Șugag? Ateliere în Bărcuț? De ce nu?

Bineînțeles, e nevoie de oameni, de fonduri și de multă disponibilitate. Iar ei doi arată, prin munca lor consecventă și roditoare, că orice loc se poate transforma într-un spațiu plin de har, bucurie și noi orizonturi. Căci, până la urmă asta se întâmplă. Copiii din satul Marin, fiind expuși în mod constant la astfel de evenimente – devin mai bogați interior și li se deschid tot soiul de oportunități.

Sunt ca niște spații noi interioare pe care ei le cuceresc, le deblochează și le devin, astfel disponibile. Sunt sigur că acest proces complex – căci este vorba de serii întregi de ateliere, spectacole și evenimente care au loc anual – le modifică într-o oarecare măsură întreaga viață.

Copiii ciurdarului alături de Valer și Patricia

În plus îmi doresc să revin musai ca să mânânc „scoacă”, să beau bere la halbă scoasă din congelator în barul în care se ascultă pricesne, să „țâp ligheanul” și să îi ofer șansa lui Valer să își ia revanșa la „Licitație” – un fel de whist moldovenesc care se joacă cu cărți ungurești.

Mulțumim mult și spor maxim în tot ceea ce faci!

Mulțumesc, asemenea!


Atelierul face parte din proiectul „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă” co-finanțat de AFCN și Primăria Crasna.

Fotografii realizate de Patricia Marina Toma.

 

Selma Dragoș: „ca facilitator, a fost o mare descoperire să înțeleg că e ok dacă un copil refuză”

Selma Dragoș a facilitat, alături de Răzvan Ropotan, Atelierul de spus și scris povești, din cadrul proiectului „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă”.

Facilitatoare cu experiență în grupuri mai mult sau mai puțin formale, Selma ne-a povestit cum a diferit experiența din Marin și ce sfaturi ar da unor formatori la început de drum.

 

Bună, Selma, Mulțumim că te-ai alăturat și în acest an proiectului realizat alături de MarinArt / Centru Educațional și Artistic.

Cum ți s-a părut această nouă propunere și această mutare către un nou spațiu rural, după experiențele din Telciu?

Selma, împreună cu Silvia și Valer

Am fost într-un singur an la Telciu, ca însoțitoare a unui grup de la Școala Traian Dârjan 🙂

Grupul de copii de la Marin includea copii de la 5 la 15 ani, ceea ce e neobișnuit pentru mine. De obicei lucrez fie cu clase de la unele școli – ceaa ce înseamnă că grupul e foarte omogen din punctul de vedere al vârstei, au nu doar lecturi comune dar au primit informații și interpretări similare, au deja experiență de a face împreună activități mai mult sau mai puțin formale – sau cu grupe formate în afara școlii unde vârsta este criteriul principal, chiar dacă vorbim de intervale mai mari (5-7 ani sau 7-10 etc). M-am temut că aceste diferențe de vârstă vor face ca activitățile interesante pentru unii să fie plictisitoare și „prea copilărești pentru alții”.

În experiența cu școlari de gimnaziu am avut deseori momente în care, pentru a-ți demonstra că sunt deja adulți, copii pre-adolescenți se întreceau în a sabota activitățile pe care le considerau sub vârsta lor.  În grupul de la Marin copiii mai mari căutau ei înșiși metode să îi ajute pe cei mai mici în sarcinile mai complexe și păreau să se bucure de momentele în care jucam jocuri simple. Bănuiesc că acest lucru se datorează faptului că mulți dintre ei sunt frați, verișori sau prieteni ai familiei iar locul unde ne aflam era unul deja consacrat ca fiind unul unde se întâmplă lucruri cool și interesante

Tu ai multă experiență în lucrul cu copii, tineri și persoane din comunități (mai mult sau mai puțin) defavorizate. În acest context, cum ți s-a părut experiența din Marin, dinamica grupului, participanții și implicarea lor în activități ?

 

Un alt aspect diferit și important pentru desfășurarea atelierului a fost acela al orarului. Mulți dintre copii erau implicați în muncile specifice sezonului sau aveau grijă de frați mai mici așa că împărțirea grupului în echipe stabile sau respectarea unui plan de activități de la o zi la alta a fost aproape imposibilă.

Toate astea au făcut că ne-am jucat foarte mult. Mult mai mult decât mă așteptam. Și am „lucrat serios” mult mai puțin. Spre finalul săptămânii am insistat pe crearea unor echipe – invitând copiii care veneau zilnic și își doreau să prezinte ceva să își facă echipe puțin mai mari decât era necesar în așa fel încât absența unuia dintre ei să nu compromită întreg „proiectul”.

Selma și Silvia, ale căror ateliere au avut loc în paralel

 Care au fost provocările specifice și cum le-ai făcut față ?

A fost un moment când la ateliere au apărut 3 copii adolescenți care au încercat să submineze activitatea manifestând dispreț pentru jocurile prea „infantile” și creând o competiție de statut cu ceilalți adolescenți din grup. Deși m-a făcut să mă simt oarecum inutilă, inițiativa fetelor din grup de a merge acasă la copiii „turbulenți” mi s-a părut un semn bun, de autonomie și încredere în ele însele.  În mare parte, conflictul a fost gestionat chiar de copii, înafara spațiului și timpului de atelier.  În final, pentru că cei 3 au recurs la violență fizică și verbală, li s-a pus în vedere de către gazdă că există deja niște reguli ale spațiului și că nu pot participa la ateliere dacă nu le respectă. Deși părea că ar fi vrut să o facă, cei trei au decis să nu mai participe.

Apropiere ♡

Am simțit acest incident ca pe un eșec și m-am gândit mult la asta ulterior. În contextul formal stabil al unei clase de elevi, mare parte din munca mea ar fi devenit aceea de a crea un spațiu în care toți copiii să se simtă la locul lor. Și aș fi investit probabil mai multă energie în cei 3 copii nemulțumiți decât în toți ceilalți 20.

În contextul atelierelor de la Marin, dacă aș începe din nou, aș avea grijă ca principiile de funcționare a grupului să fie reafirmate și renegociate zilnic – dar mă tem că ar presupune ca, odată încheiat cercul de început al zilei, cei care vin mai târziu să nu poată intra la activități sau să existe o persoană care să iasă din activitate pentru a primi nou-veniții.

Probabil mai există și alte soluții, dar încă nu le-am găsit.

Unii din facilitatorii noștri au foarte puțină experiență de facilitare. Ce i-ai sfătui când au de a face cu un grup așa divers ca vârste și interese, copii foarte entuziaști și curioși dar totodată neastâmpărați ?

Copiii sunt peste tot entuziaști, curioși și neastâmpărați. În trusa mea cu „trucuri” am multe jocuri și provocări fizice – dacă începem activitatea cu 10-15 minute de mișcare, ne e tuturor mai ușor să ne concentrăm ulterior, mie inclusiv.

Întodeauna există copii în grup care știu foarte repede ce vor și vor cu multă energie – ei sunt niște aliați minunați, de câte ori pot să o fac, îi invit să fie co-facilitatori, să își asume răspunderea pentru un aspect al atelierului sau să inițieze o activitate în care eu devin „secundul” lor. Pentru mine e foarte important să rămân conștientă care sunt limitările necesare pentru buna desfășurare a atelierului (dacă e un atelier în care cineva citește cu voce tare, liniștea e necesară, deci voi insista să o păstrăm) și când cad în automatisme și prejudecăți despre cum arată „disciplina” (dacă e un atelier în care copiii fac împreună povești, în echipe mici, gălăgia e chiar un semn bun).

La fel în cazul copiilor care refuză să participe la un joc sau să facă o sarcină.

Pentru mine, ca facilitator, a fost o mare descoperire să înțeleg că e ok dacă un copil refuză – „poți să stai să te uiți și intri când vrei tu, dacă vrei” e, pentru mine, aproape o frază magică. Sau poți să faci altceva, atâta timp cât ești în siguranță și nu zădărnicești eforturile celorlalți.

Care a fost momentul tău preferat, sau un moment drag, care te-a marcat deosebit (și pe care ni-l poți împărtăși) ?

Am avut o serie de neînțelegeri foarte amuzante și productive. Cea mai caraghioasă a fost cu moara și mălaiul.  În fiecare zi le-am arătat câte un joc de când eram eu copil și ei mi-au arătat câte un joc pe care îl joacă acum. Și într-o zi i-am rugat să-și întrebe bunicii. O fetiță a venit și ne-a povestit despre „Moara”, care, pe vremea bunicii ei, se juca cu boabe de fasole și cu mălai. Pentru următoarea întâlnire am făcut rost de niște boabe de fasole și am cumpărat o pungă de mălai. Mi-am zis că probabil mălaiul era suportul și boabele erau pionii. Am pus boabele în vopsea, ca să avem două culori și am întins mălaiul pe o tavă. Mi-am imaginat că „moara” se desenează în mălai cu un băț. Apoi am găsit în curte niște pene mari și frumoase și am decis să contribui la joc folosind penele pentru a desena careul și pentru a „șterge” ulterior. Fetița care îmi povestise m-a crezut că așa se face.

Ne-am minunat noi adulții ce frumos e jocul de moară, care arată ca o grădină zen cu mălai în loc de nisip. Ce nu știam era că, la Marin, „mălai” înseamnă boabe de porumb. Și „Moara” se desenează pe o bucată de hârtie. Cu creionul.

 

În final, care sunt gândurile tale despre întreaga experiență?

Cred că experiențele de acest fel sunt necesare pentru cei care lucrează cu și pentru copii. Eu simt că m-am obișnuit prea tare cu dinamica claselor de copii de la școală sau a grupurilor de copii de la activități extrașcolare. Aceștia sunt atât de obișnuiți să presteze activități creative pentru mulțumirea adulților și să mai și mulțumească pentru asta, încât e ușor să crezi că faci lucruri utile pentru ei atunci când, dacă am fi toți onești, cel mai util ar fi să ne jucăm fără pretenția că vom învăța ceva din asta.

De la stânga la dreapta: Denisa, Maria, Selma, Eliza, Sofia, Silvia, Rebeca, Rebeca

Dacă ar fi după mine, aș insista ca toată lumea să aibă această experiență de a facilita un spațiu de joc și învățare pentru copii. Nu doar spre binele copiilor.

 Mulțumim frumos și spor maxim în tot ceea ce faci!


Atelierul face parte din proiectul „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă” co-finanțat de AFCN și Primăria Crasna.

Fotografii realizate de Patricia Marina Toma.

Experimente cu sunete ambientale în Marin și Telciu | rezultatul atelierelor facilitate de Vlad Răsuceanu

Atelierele de joacă cu sunete ambientale facilitate de Vlad Răsuceanu în Marin (comuna Crasna, Sălaj), și Telciu (Bistrița – Năsăud) s-au încheiat și ne bucurăm să vă invităm să ascultați ce a ieșit.

Marin: Te pup și te iubesc

Telciu: Hot choco / Yes or No Experiment

Despre procesul de lucru

  • Pentru început, adolescenții au „cules” și „provocat” sunete, pe care le-au înregistrat cu un recorder Tascam DR-05X. Pietre aruncate în apă, bețe ciocnindu-se sau obiecte de fier, râsete sau explicații, voci ale animalelor din sat, orice părea relevant, jucăuș sau caraghios a fost înregistrat.
Eliza încercând să înregistreze o vacă în gospodăria Denisei, Marin, august 2021.
Vlad explicându-i lui Claudiu cum sunt înregistrate sunetele (pe canale diferite). In Marin. De Raluca.
Patricia și Irina discutând cu Vlad și Emil în prima zi de atelier, în Telciu. Foto: Raluca.
  • Apoi, sunetele înregistrate au fost ascultate cu răbdare
  • Și ne-am jucat și cu controllerul Akai LPD8
Vlad ascultând și adolescenții din Telciu ascultând și aranjând suntele în Ableton. Foto: Marina.
Copiii s-au bucurat să învețe să mixeze și mulți s-au simțit și s-au auzit ca adevărați DJi.
Atelierul de mixing din Marin, în curtea Casei Albastre
  • La final, sunetele alese de participanți au fost aranjate pe diferite piste, în Ableton. Copiii din Marin preferat să creeze o piesă bazată doar pe sunete ambientale și propriile voci, pe când telcenii au dorit să creeze un mix mai apropiat de un DJ set și au hotărât să folosească și un synth și drum machine din Ableton.
La lucru în Ableton, în Biblioteca Sătească din Marin
Lucrând în Ableton. La Liceul Tehnologic din Telciu. Foto: Marina.

Sperăm că v-am convins să ascultați piesele experimentale realizate de copii 👂


Atelierele de joacă cu sunete ambientale din Marin și Telciu fac parte din proiectul „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă”, co-finanțat de AFCN și Primăria Crasna.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Silvia Dușan, ilustratoare: „o societate fără cultură este o societate pe cale de destrămare”

Bună, Silvia! Mulțumim că ai acceptat să iei parte la proiectul MarinArt Platformă rurală de educație prin artă !

Bună, Raluca! Mulțumesc și eu pentru invitația de a participa la acest frumos proiect.

Să intrăm direct în pâine : cum a fost pentru tine această experiență (în general) ?

 

Proiectul acesta a venit exact la momentul potrivit. A fost ca o gură de aer proaspăt după un an pandemic în care am predat online și în care interacțiunea cu oamenii a fost mai limitată.

Surpriza a fost că satul Marin e un loc în care îmi doream să ajung încă din facultate, după ce am citit un articol într-o revistă despre reconstituirea unei nunți tradiționale realizată de Patricia.  Mi-am zis atunci :

“ Ce oameni frumoși! Mi-ar plăcea să ajung într-o zi în Marin și să particip la astfel de evenimente”  și “Voila” peste câțiva ani am ajuns să fac parte dintr-un asemenea proiect ca facilitator la proiectul MarinArt.

A fost o experiență extrem de frumoasă. Mi-au rămas în gând copiii din sat, care sunt extrem de empatici, deschiși, receptivi și talentați, Casa Albastră în care am dormit mai bine ca nicăieri altundeva, oamenii frumoși pe care i-am întâlnit în acest proiect și nu în ultimul rând Marinul care are un farmec aparte și care încă mai păstrează puțin din atmosfera satelor de odinioară. Și eu sunt născută la sat, un sat frumos, poziționat pe malul Crișului Alb în Țara Zarandului , însă din păcate casele vechi țărănești au dispărut demult știrbind puțin din peisajul bucolic al vieții de la sat, pe care l-am regăsit pe ulițele Marinului, unde mai poți zări din loc în loc câte o casă țărănească ce se încăpățânează să supraviețuiască timpului.

Nu voi uita nici barul din sat, denumit “ La mătușica Vântoaie” , un fel de “ Poiana lui Iocan” în care ne adunam seara, după ateliere la o halbă de bere pentru a dezbate diverse subiecte.

Îmi vor rămâne în suflet diminețile din casa de un albastru (de) Marin, în care  nu mai  eram trezită de alarma telefonului ci de fluieratul ciurdarului care trecea cu turma de vaci înspre dealurile Marinului.

Toate acestea, pe lângă bucuria de a lucra cu copiii au dus la o experiență extrem de frumoasă pe care nu o voi uita prea curând.

Tu lucrezi cu copii/ adolescenți în Hunedoara, ca profă de arte, corect ? Ne poți povesti oare puțin comparativ ? Ce a fost diferit cu grupul de aici ?

Da. Așa este. De un an de zile predau Educație plastică la două școli de gimnaziu din  Hunedoara.  În primul rând, a fost diferit faptul că atelierul s-a desfășurat cu prezență fizică, nu online așa cum am predat eu în mare parte în acest an.

Iustin și Ale

Comunicarea, schimbul de idei, împărtășirea informațiilor și feedbackul sunt mult mai eficiente în predarea cu prezență fizică. Acest lucru este clar.

Diferit a fost faptul că ei  au venit cu gândul să se distreze, să experimenteze și să se joace, iar lucrul acesta s-a observat în degajarea, creativitatea, imaginația și libertatea de a se exprima prin desen.

La școală după ce anunț o temă, la început mulți dintre elevi se blochează, spunând: „eu nu pot”, „e prea greu” sau „nu știu să desenez”. La atelierul de ilustrație nu a fost cazul, ideile și-au făcut apariția rapid, copiii lăsându-și imaginația să curgă, dând naștere unor lucrări deosebite, înțelegând că au deplina libertate de a e exprima așa cum doresc. Un mare plus a fost și faptul că înaintea atelierului de ilustrație veneau cu multe idei și povești de la atelierul de storytelling, facilitat în prima săptămână de actorul  Răzvan Ropotan,  iar în a doua săptămână de dramaturga Selma Dragoș.

Un alt lucru diferit ar fi mediul în care s-au desfășurat atelierele, fiind pentru ei un loc familiar și prietenos, în comparație cu cel de la școală unde sunt mult mai multe reguli, care duc la o  atmosferă mai rigidă. Plus că cei care terminau mai repede desenele aveau voie să meargă în curte la joacă sau să participe la celălalt atelier, care se desfășura în paralel cu cel de ilustrație.

Ce metode ai aplicat ca să ții acest grup mare și eterogen atent și curios, cuminte și totuși într-un spirit ludic ?

Încă din prima zi, ne-am dat seama că trebuie să împărțim colectivul de copii în două grupe, pentru că este destul de dificil  și obositor să lucrezi cu un colectiv mare, mai ales dacă copiii sunt de vârste diferite. Așa că, o parte dintre copii participau la atelierul de desen și ilustrație care s-a desfășurat în bibliotecă, iar cealaltă grupă participa la atelierul de storytelling, care, fiind un atelier mai dinamic, s-a desfășurat afară, în curte, apoi seara se reluau atelierele schimbându-se grupele între ele. Pe această strategie am mizat în cele două săptămâni de ateliere și cred că a fost foarte bine așa.

Dacă e să vorbim despre metodele de a ține grupul mereu atent, nu a necesitat un mare efort din partea mea, deoarece copiii veneau mereu cu mult entuziasm și idei noi, care abia așteptau să fie lăsate libere. Sigur că au existat și momente în care inspirația refuza să apară, iar pentru acest lucru ne-au fost de mare ajutor cărțile cu ilustrații din bibliotecă, însă de cele mai multe ori blocajele dispăreau după ce participau la atelierul de storytelling, unde era mai tot timpul o mare veselie.

Au fost 2 săptămâni super intense. Care a fost momentul tău cel mai drag, amuzant, emoționant – pe care-l poți împărtăși cu noi?

Au fost foarte multe momente frumoase în aceste două săptămâni. Nu cred că a trecut o zi în care să nu mă minunez de cât de empatici, deschiși și prietenoși sunt acești copii.

Un moment care ne-a emoționat pe toți a fost, atunci când la unul dintre ateliere, un copil a alunecat și s-a lovit la picior, moment în care toți copiii s-au oprit din joacă și au alergat înspre el. Mai mult, o fetiță a luat-o pe Alice, una dintre cățelușele de la Casa Albastră și i-a oferit-o spunând: “ Te iubesc și sper să te faci bine”.

Ne-a emoționat pe toți , chiar dacă un astfel de gest ar trebui să fie unul destul de firesc, îl regăsesc din ce în ce mai rar atât în colectivele de copii, dar mai ales la adulți. Nu știu cât am dăruit eu în aceste două săptămâni, dar știu că eu am primit în schimb foarte multe.

Silvia cu Alice, cățelușa

Un alt moment emoționant pentru mine, a fost atunci când copiii au avut ca temă să deseneze harta satului, pe care să plaseze locurile pe care le consideră ei cele mai importante din sat.

O fetiță, care locuiește cu părinții în Spania în timpul anului, însă vara vine la bunicii din Marin a desenat pe hartă cele mai importante locuri pentru ea, cele două case ale bunicilor și biserica, redând fundalul în culorile drapelului national. Am intrebat-o unde îi place mai mult și mi-a răspuns: “ Aici la Marin, pentru că aici sunt mai fericită și am mai multă libertate”. M-a emoționat câtă emoție, sinceritate și dor a așternut într-un singur desen.

Emoționant a fost și momentul despărțirii de copiii de la atelier, chiar și în dimineața plecării mele și a Selmei încă au mai venit copii să ne mai spună încă odată la revedere.

Despre asta cred că este vorba în astfel de proiecte, despre emoție, despre faptul că nu participi dor ca să bifezi că ai făcut un lucru, cel mai important e sentimentul de prietenie, de acel împreună, de acea căldură și conexiune care se creează între oameni și care cred că ne-a lipsit tuturor în această perioadă a pandemiei.

Angelo

Dar despre provocări, ne poți povesti câte ceva ? care au fost provocările acestui proiect și cum le-ai rezolvat ?

Nu aș putea spune că au fost provocări mari. În primul rând, provocarea a fost faptul că a trebuit să îi fac interesați de atelierul meu, de temele propuse și să asculte diferitele sugestii oferite pe parcursul atelierului.

Atunci când lucrezi cu copiii care sunt de o energie debordantă, e automat o provocare, pentru că trebuie să încerci să îi menți interesați și curioși de ceea ce le prezinți. Trebuie mereu să găsești metode și strategii, mai ales pentru cei mai energici. Cred că în cazul de față soluția a fost simplă, pentru că în fiecare zi a fost o altă temă, ceea ce i-a menținut curioși și interesați pe tot parcursul a celor două săptămâni.

Daria și Sofia la atelier

Care a fost un lucru singular, un gând anume cu care ai plecat acasă din această experiență ? Pentru că, nu-i așa, într-o asemenea experiență intense învățarea e bidirecțională, de acord ?

Primul gând atunci când am plecat de acasă, a fost acela de a împărtăși cu ceilalți din cunoștiințele mele, de a împărtăși câte ceva din tainele artei, pentru că în primul rând mergeam să susțin un atelier și bineînțeles că fiind cred eu o persoană destul de spirituală, m-am gândit că voi pleca după această experiență mult mai bogată din acest punct de vedere. Cu riscul de a mă repeta o să spun că nu știu cât de mult am dat, însă știu că am primit foarte multe.

Acești copii m-au învățat ce înseamnă empatia, toleranța, bucuria de a fi împreună și de a fi atent la celălalt de lângă tine.

Ai ceva sfaturi pentru facilitatori care sunt mai la început de drum (atât colegi de-ai noștri de proiect cât și alți viitori facilitatori) ? 

Unui facilitator la început de drum i-aș spune să plece la drum cu multă răbdare, empatie, cu dorința de a se juca, de a asculta, de a înțelege și nu în ultimul rând să nu încerce doar să modeleze caractere ci să se lase la rândul său modelat, pentru că de cele mai multe ori descoperi că după ce lucrezi cu copiii, pleci altfel de cum ai venit, te schimbă, te face mai tânăr și cu o poftă mai mare de viață ! Trebuie doar să ai puterea și dorința să îți deschizi sufletul !

Cum ați încheiat atelierul de desen și ilustrație narativă, ce ați co-creat la final ?

 

Atelierul de desen și ilustrație l-am încheiat cu o expoziție de desene, ilustrații și cărți -acordeon lucrări ce au fost expuse în curtea Casei Albastre din Marin și în Biblioteca sătească ce se află în aceeași curte.

Expoziția de desene s-a îmbinat cu prezentarea animațiilor, poveștilor, jocurilor create la atelierul de storytellling al Selmei Dragoș, care s-a desfășurat în paralel cu cel de ilustrație. Mai mult, cele două ateliere s-au îmbinat și completat reciproc. De exemplu, la desen am realizat în prima săptămână o carte acordeon, a cărei pagini conțin benzi desenate create de copii după o poveste inventată de ei la atelierul de storytelling facilitat de Răzvan Ropotan, iar o altă carte-acordeon am realizat-o în a doua săptămână, carte a cărei pagini conțin clădiri din satul Marin realizate în tehnica papercutting. Astfel, că plecând de la ideea de papercutting i-a venit ideea Selmei de a crea cu un grup de copii un teatru al umbrelor pe baza unei povești creată de o fetiță de la atelier.

Binențeles, că la expoziție copiii și-au chemat părinții și prietenii care au primit chiar și invitații realizate tot de ei.

Ai mai participa la astfel de proiecte, în Marin sau în alt sat ? Crezi că putem visa la a construi un fel de rețea rurală de astfel de inițiative de învățare ludică și creativă ?

Da, cu siguranță că aș mai participa la astfel de proiecte, mai ales dacă acestea se desfășoară la sat, pentru că se pare că acest mediu în care să mă desfășor artistic mi se potrivește personal cel mai bine. Dacă mă întrebi dacă aș mai participa la un astfel de proiect în Marin, cu siguranță că da ! M-am îndrăgostit de acest loc plin de farmec și de energie bună așa că trebuie să revin într-o zi. Nu scăpați voi atât de ușor de mine ! 😊)

Expoziția finală

Pe de altă parte cred că e foarte important ca în cât mai multe sate să fie astfel de proiecte, pentru că satele suferă cel mai mult de lipsa evenimentelor artistice și culturale. Copiii de la sate trebuie să participe la așa ceva, pentru a-i face să conștientizeze importanța valorilor și tradițiilor locurilor în care trăiesc, dar și importanța culturii în societate.

Consider că o societate fără cultură este o societate pe cale de destrămare, cultura fiind cea care ne umanizează, ne face mai buni, deschide noi orizonturi și ferestre spre frumos.

Din fericire, am observat că în ultima perioadă lucrurile au început să se schimbe în bine, pentru că au apărut tineri care s-au întors de la oraș descoperind frumusețea satului, bogăția culturală și istorică pe care o poate oferi satul românesc și care trebuie scoasă la lumină.

Din acest punct de vedere, Marinul este un sat foarte norocos, datorită Patriciei Toma care a înțeles cât de importante sunt tradițiile și păstrarea acestora, descoperind abundența de frumos, frumosul acela simplu și autentic pe care îl regăsești doar la sat. E foarte plăcut să vezi că alături de câțiva oameni frumoși pe care i-a adunat în jurul ei a reușit să transforme un mic sat din județul Sălaj, într-un reper cultural și artistic important pe hartă și cred că acesta e doar începutul. De astfel de tineri au nevoie satele românești, de un astfel de “influencer” care să îi motiveze și pe ei să redea frumusețea locurilor în care au copilărit.

 Mulțumim și mult spor în tot ce faci !

Cu drag ! Mulțumesc și eu pentru invitația de a participa la un astfel de proiect ! Numai bine și la cât mai multe proiecte frumoase!


Atelierul de ilustrație și desen narativ face parte din proiectul „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă” co-finanțat de AFCN și Primăria Crasna.

Fotografii realizate de Patricia Marina Toma.

Cum e un atelier de jonglerie online?

Fun, dar provocator și solicitant

În săptămâna 4 – 8 mai am vrut să vedem dacă putem reduce distanța socială prin joacă și, cu ocazia asta, să le facem o surpriză copiiilor din Telciu (dar și părinților, sperăm noi).

Am pregătit astfel primul nostru atelier online: un atelier de jonglerie, alături de Circus Fairies, adică Ana Leoca și Andreea Roxana Bolovan, din Cluj. Nu a fost ușor să ne strângem laolaltă, logistic vorbind, însă cu ajutorul doamnelor Mihaela Vlașin (profesoară la Liceul Tehnologic Telciu) și Liliana Rebrișorean (învățătoare la același liceu) am reușit să comunicăm cu copiiii și părinții și să ne organizăm, în ciuda izolării și a distanțării sociale. Astfel, 15 copii de clasele a 4-a și a 5-a s-au întâlnit în mediul virtual vreme de 5 zile și au făcut ca atelierul să devină realitate.

Pe lângă întâlnirile virtuale de grup sau individuale, Ana și Andreea le-au dat diferite teme copiilor, pentru a-i stimula să își exerseze motricitatea, coordonarea și, per total, inteligența creativă, după cum puteți vedea în montajele următoare.

Prima activitate a constat în fabricarea mingiuțelor cu ochișori, colorate chiar de către copii, iar cea de-a doua în jonglarea cu ele și realizarea unor „pase virtuale”. Următoarea temă a adus în plus diferite mișcări ale corpului, coordonate cu aruncarea mingii.

Atelierul a fost astfel o ocazie nu doar de a învăța cum se confecționează mingiile de jonglerie, sau care sunt principiile de bază ale jonglatului cu ele, ci și de a experimenta coordonarea mișcărilor la distanță, mediul virtual permițând-le copiilor realizarea unor coreografii de grup, dincolo de distanțarea fizică impusă.

Iată cum a decurs atelierul și în ce au constat temele:

 

Ce părere au avut copiii?

Eduard ne povestește:

„Am învățat să îmi temperez nervii și să am multă răbdare cu lucrurile în care pun pasiune”.

Patrisia l-a considerat plin de imaginație, dificil și chiar enervant, atunci când i-a fost provocată răbdarea, în cadrul exercițiului cu 3 mingi:

Tudor ne-a pregătit și un montaj care reunește temele cât și impresiile sale:

Suntem entuziasmate că am reușit să transformăm această experiență senzorială și exercițiu de motricitate într-o joacă online, pentru a mai varia puțin programul școlar și activitățile gospodărești. Căutăm încă opțiuni valide pentru a putea desfășura activitățile cu și pentru copiii și tinerii din Telciu planificate pentru această vară, în ciuda noului context care ne limitează deocamdată interacțiunile directe și antrenante cu care ne-am obișnuit. Sperăm că la vară vor fi posibile și atelierele față în față, chiar dacă în formule cu participare restrânsă.

Revenim cu noutăți cât de curând, iar până la revederea în Telciu, ne întâlnim în spațiul virtual! 🙂


Atelierul face parte din proiectul „Telciu 2020. Platformă Rurală de Educație prin Cultură”, co-finanțat de AFCN.