Răzvan Ropotan: „copiii au nevoie de cineva care să îi vadă de-adevăratelea – sunt chiar surprinși că li se cere părerea și că părerea lor chiar contează, că le-ai ținut minte numele sau ce ți-au povestit”

Răzvan Ropotan, facilitator și actor, a co-facilitat Atelierul de spus și scris povești alături de Selma Dragoș așa că am vrut să vedem și perspectiva lui asupra activităților din MarinArt. Platformă de educație prin artă.

Răzvan este un trainer cu o bogată experiență: 10 ani de facilitare în grupuri formale și informale, ONG-uri, companii și instituții. Am avut de învățat observându-l pe Răzvan la treabă și sperăm să ne mai revedem într-un format similar și la anul 👏

 

Salutare, Răzvan!

Tu ai fost ultima „piesă” din puzzle-ul MarinArt, ultimul facilitator care s-a alăturat echipei. Ne poți spune câte ceva despre tine?

Bună, sunt Răzvan Ropotan, am absolvit UNATC la secția actorie și după ce am jucat ceva teatru independent m-am reprofilat pe ramura pedagogică. Am început cu multe ateliere – de spus povești, de teatru, de teatru labirint – și am ajuns învățător-diriginte la Școala Gimnazială Liberă Waldorf din București unde am predat inclusiv fizica și matematica de-a 5-a.

Ești poate cel mai experimentat dintre traineri. În acest context, cum a fost pentru tine experiența de la MarinArt/ Centru Educațional și Artistic ?

Oau, mulțumesc pentru apreciere. Experiența de la MarinArt a fost înduioșătoare. Mă bucură ori de câte ori întâlnesc copii și adolescenți care sunt deschiși, disponibili de a lucra, de a primi din cunoștințele omului din fața lor. A fost nevoie să am multă autenticitate și de sinceritate în fața lor, căci și ei au venit cu multă sinceritate și disponibilitate. M-am simțit foarte responsabil văzând cât de mult se implică și cât entuziasm curat au avut – nu puteam să vin fără a fi pregătit în fața lor. Așa că m-am străduit.

Daria și Răzvan

Ne poți da puțin din casă… sau din curte ? Cum a fost structurat atelierul tău, care a fost planul „de acasă” și cât de mult te-ai putut ține de el ?

Vorbind cu Selma, colega mea de atelier, am decis să păstrăm lucrurile deschise. Pentru mine erau multe necunoscute, așa că am venit în minte doar cu o idee vagă despre faptul că mi-ar plăcea să fac anumite jocuri și că ar fi fain să realizăm un spectacol de teatru-labirint la final. Văzând felul în care lucrează și atitudinea lejeră a minunatelor noastre gazde (Patricia și Valer), ne-a cam luat valul și ne-am lăsat dus de el – slavă Domnului.

În prima zi trebuia doar să ne cunoaștem între noi, nici nu dormisem, abia venisem cu un tren de noapte în care nu am putut dormi. Dar fără să îmi dau seama, au venit copiii rând pe rând și ne-am apucat să facem jocuri. Entuziasmul lor m-a încărcat așa bine, că am putut să mai rezist jumătate de zi fără somn.

Povestește-ne un moment care te-a super impactat (și care poate fi împărtășit, desigur) ?

Au fost multe momente de mici miracole pentru mine care poate m-au făcut să am pielea de găină pe moment sau m-au emoționat puternic.

Unul din ele a fost când, în timpul unui joc, unul din copii s-a împiedicat și s-a lovit, iar colegii lui de atelier au venit în jurul lui și au încercat să îl facă să se simtă mai bine – lucru pe care îl văd destul de rar la copiii din București, de exemplu.

Un alt moment intens a fost chiar în timpul spectacolului când unul din copiii care ne-a dat bătăi de cap, fiind mai „agitat” și pe care l-am apărat în fața celorlalți copii – fusese deja etichetat ca „acel copil care nu e cuminte”- a venit la mine și mi-a mulțumit. A fost un gest mic, singular. A venit deodată la mine, mi-a trântit asta, fără niciun context. Apoi a plecat și și-a văzut de treabă. Nu știu nici acum pentru ce mi-a mulțumit. Am ales să primesc recunoștința lui și atât.

Ce ați creat până la final ? Cum a fost reacția finală a copiiilor și comunității?

Atelierul s-a concretizat prin realizarea unor povești. Una dintre aceste povești a devenit subiect de bandă desenată, pe care copiii l-au realizat cu colega mea Silvia, care lucra cu ei ilustrații de carte. O altă poveste a devenit subiectul unui spectacol de teatru-labirint. Un tip de spectacol participativ, itinerant, în care spectatorii intră unul câte unul și parcurg povestea într-un traseu, fiind ei înșiși puși în situația de a fi personajul principal.

Reacțiile au fost grozave. Oamenii invitați (deși puțini, dat fiind limitările unui astfel de spectacol) au lăsat impresii pline de entuziasm și bucurie. Deci impactul asupra comunității a fost, poate, mai degrabă unul poetic, aș putea spune. Sunt sigur că au plecat de la spectacolul realizat alături de copiii din Marin mai „ușori” sufletește. Poate că nu s-a schimbat nimic vizibil în comportamentul lor sau în felul lor de a fi, dar cred că modul în care spectatorii au fost „purtați” și răsfățați de către copii i-a făcut și pe ei mai disponibili și mai prezenți. Cam așa cum face poezia cu noi.

Care au fost provocările acestei experiențe de facilitare și cum le-ai rezolvat ?

Cred că o provocare a fost legată de efervescența grupului. Dacă în prima zi au venit 10 copii, în penultima zi, ajunsesem undeva la 20 și ceva și încă vedeam copii noi, pe care nu îi mai văzusem niciodată. Mă tot gândeam – de unde tot apar copii în satul Marin? Ei vorbeau între ei și se convingeau unul pe altul, haide la Patri sau la Casa Albastră că acolo sunt ateliere și mergem să ne jucăm. Alții trebuiau să plece cu părinții înapoi în oraș sau înapoi în Italia, alții trebuiau să plece cu ciurda.

Atmosfera aceasta de vacanță – majoritatea copiilor nu stăteau acolo și în timpul anului școlar – a fost într-o oarecare măsură o provocare pentru că trebuia să lucrezi în prezent, toate jocurile și planurile erau înnoite în fiecare zi. Ca să lucrăm cu acest context, am ales, împreună cu Silvia, să gândim la sfârșitul fiecărei zile planul pentru următoarea zi. A fost bine că nu am venit cu un plan foarte rigid – nu aș fi reușit să îl realizez.

Razvan cu toată gașca în curtea MarinArt

Care ar fi sfaturile tale pentru facilitatori la început de drum care-și doresc să lucreze cu astfel de grupuri ?

Autenticitate, autenticitate, autenticitate.

Acești copii – deși cred că e valabil pentru toți – au nevoie de cineva care să îi vadă de-adevăratelea – sunt chiar surprinși adesea că li se cere părerea și că părerea lor chiar contează, că ai ținut minte numele lor sau ce ți-au povestit cu o zi înainte.

Lucrurile acestea mici îi entuziasmează și îi fac să prindă curaj sau încredere în tine, cel care ești în fața lor. Dacă vii cu disponibilitate reală pentru a-i cunoaște i-ai câștigat. Am venit fără preconcepții. Am găsit o multitudine de caractere și de personalități puternice, am găsit înțelepciune la ei, inteligență, prezență, decență, îndemânare, cumințenie, respect, am găsit în acești copii duioșie, prietenie și încredere. Iar eu nu am făcut nimic ca acestea să apară. Ele erau deja acolo. Cred că rolul fiecăruia este să faciliteze (iată – de aici și numele de facilitator) apariția acestor caracteristici – altfel, ele sunt deja acolo.

Am aflat pe surse 😛 că ți-ai dori să mai vii. Te-ai mai implicat până acum în alte proiecte educaționale în mediul rural ? Cât de necesare le vezi și cum / în ce măsură crezi că am putea duce această misiune mai departe (în viitor în Marin și mai în viitor în alte sate) ?

Haha. Da, e o zonă foarte frumoasă și mi-ar plăcea tare mult să revin. Am lucrat cu copii din zone rurale în cadrul festivalului NaraTiv, organizat de Asociația Curtea Veche. Doar că acolo – trainerii erau în București și veneau copiii din diferite sate la noi, în locația festivalului. În acel caz a fost ca și cum ei jucau în deplasare. Acum, fiind gazde, am putut să văd că sunt mai disponibili și mai încrezători. În plus, se întâmplă atât de puține lucruri culturale, cu adevărat, în sate, încât e o bucurie să revigorezi aceste spații.

Valer și Patricia fac o treabă minunată să desțelenească aceste locuri care sunt „uitate” de autorități. Satul Marin putea fi oricare alt sat. Asta mi-a plăcut foarte mult. În sate precum Viscri se întâmplă deja foarte multe. Eu nu am auzit de satul Marin până la ei. Cred că fiecare sat din acesta „anonim” merită câte doi oameni așa implicați ca Valer și Patricia. Un festival la Șugag? Ateliere în Bărcuț? De ce nu?

Bineînțeles, e nevoie de oameni, de fonduri și de multă disponibilitate. Iar ei doi arată, prin munca lor consecventă și roditoare, că orice loc se poate transforma într-un spațiu plin de har, bucurie și noi orizonturi. Căci, până la urmă asta se întâmplă. Copiii din satul Marin, fiind expuși în mod constant la astfel de evenimente – devin mai bogați interior și li se deschid tot soiul de oportunități.

Sunt ca niște spații noi interioare pe care ei le cuceresc, le deblochează și le devin, astfel disponibile. Sunt sigur că acest proces complex – căci este vorba de serii întregi de ateliere, spectacole și evenimente care au loc anual – le modifică într-o oarecare măsură întreaga viață.

Copiii ciurdarului alături de Valer și Patricia

În plus îmi doresc să revin musai ca să mânânc „scoacă”, să beau bere la halbă scoasă din congelator în barul în care se ascultă pricesne, să „țâp ligheanul” și să îi ofer șansa lui Valer să își ia revanșa la „Licitație” – un fel de whist moldovenesc care se joacă cu cărți ungurești.

Mulțumim mult și spor maxim în tot ceea ce faci!

Mulțumesc, asemenea!


Atelierul face parte din proiectul „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă” co-finanțat de AFCN și Primăria Crasna.

Fotografii realizate de Patricia Marina Toma.

 

Selma Dragoș: „ca facilitator, a fost o mare descoperire să înțeleg că e ok dacă un copil refuză”

Selma Dragoș a facilitat, alături de Răzvan Ropotan, Atelierul de spus și scris povești, din cadrul proiectului „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă”.

Facilitatoare cu experiență în grupuri mai mult sau mai puțin formale, Selma ne-a povestit cum a diferit experiența din Marin și ce sfaturi ar da unor formatori la început de drum.

 

Bună, Selma, Mulțumim că te-ai alăturat și în acest an proiectului realizat alături de MarinArt / Centru Educațional și Artistic.

Cum ți s-a părut această nouă propunere și această mutare către un nou spațiu rural, după experiențele din Telciu?

Selma, împreună cu Silvia și Valer

Am fost într-un singur an la Telciu, ca însoțitoare a unui grup de la Școala Traian Dârjan 🙂

Grupul de copii de la Marin includea copii de la 5 la 15 ani, ceea ce e neobișnuit pentru mine. De obicei lucrez fie cu clase de la unele școli – ceaa ce înseamnă că grupul e foarte omogen din punctul de vedere al vârstei, au nu doar lecturi comune dar au primit informații și interpretări similare, au deja experiență de a face împreună activități mai mult sau mai puțin formale – sau cu grupe formate în afara școlii unde vârsta este criteriul principal, chiar dacă vorbim de intervale mai mari (5-7 ani sau 7-10 etc). M-am temut că aceste diferențe de vârstă vor face ca activitățile interesante pentru unii să fie plictisitoare și „prea copilărești pentru alții”.

În experiența cu școlari de gimnaziu am avut deseori momente în care, pentru a-ți demonstra că sunt deja adulți, copii pre-adolescenți se întreceau în a sabota activitățile pe care le considerau sub vârsta lor.  În grupul de la Marin copiii mai mari căutau ei înșiși metode să îi ajute pe cei mai mici în sarcinile mai complexe și păreau să se bucure de momentele în care jucam jocuri simple. Bănuiesc că acest lucru se datorează faptului că mulți dintre ei sunt frați, verișori sau prieteni ai familiei iar locul unde ne aflam era unul deja consacrat ca fiind unul unde se întâmplă lucruri cool și interesante

Tu ai multă experiență în lucrul cu copii, tineri și persoane din comunități (mai mult sau mai puțin) defavorizate. În acest context, cum ți s-a părut experiența din Marin, dinamica grupului, participanții și implicarea lor în activități ?

 

Un alt aspect diferit și important pentru desfășurarea atelierului a fost acela al orarului. Mulți dintre copii erau implicați în muncile specifice sezonului sau aveau grijă de frați mai mici așa că împărțirea grupului în echipe stabile sau respectarea unui plan de activități de la o zi la alta a fost aproape imposibilă.

Toate astea au făcut că ne-am jucat foarte mult. Mult mai mult decât mă așteptam. Și am „lucrat serios” mult mai puțin. Spre finalul săptămânii am insistat pe crearea unor echipe – invitând copiii care veneau zilnic și își doreau să prezinte ceva să își facă echipe puțin mai mari decât era necesar în așa fel încât absența unuia dintre ei să nu compromită întreg „proiectul”.

Selma și Silvia, ale căror ateliere au avut loc în paralel

 Care au fost provocările specifice și cum le-ai făcut față ?

A fost un moment când la ateliere au apărut 3 copii adolescenți care au încercat să submineze activitatea manifestând dispreț pentru jocurile prea „infantile” și creând o competiție de statut cu ceilalți adolescenți din grup. Deși m-a făcut să mă simt oarecum inutilă, inițiativa fetelor din grup de a merge acasă la copiii „turbulenți” mi s-a părut un semn bun, de autonomie și încredere în ele însele.  În mare parte, conflictul a fost gestionat chiar de copii, înafara spațiului și timpului de atelier.  În final, pentru că cei 3 au recurs la violență fizică și verbală, li s-a pus în vedere de către gazdă că există deja niște reguli ale spațiului și că nu pot participa la ateliere dacă nu le respectă. Deși părea că ar fi vrut să o facă, cei trei au decis să nu mai participe.

Apropiere ♡

Am simțit acest incident ca pe un eșec și m-am gândit mult la asta ulterior. În contextul formal stabil al unei clase de elevi, mare parte din munca mea ar fi devenit aceea de a crea un spațiu în care toți copiii să se simtă la locul lor. Și aș fi investit probabil mai multă energie în cei 3 copii nemulțumiți decât în toți ceilalți 20.

În contextul atelierelor de la Marin, dacă aș începe din nou, aș avea grijă ca principiile de funcționare a grupului să fie reafirmate și renegociate zilnic – dar mă tem că ar presupune ca, odată încheiat cercul de început al zilei, cei care vin mai târziu să nu poată intra la activități sau să existe o persoană care să iasă din activitate pentru a primi nou-veniții.

Probabil mai există și alte soluții, dar încă nu le-am găsit.

Unii din facilitatorii noștri au foarte puțină experiență de facilitare. Ce i-ai sfătui când au de a face cu un grup așa divers ca vârste și interese, copii foarte entuziaști și curioși dar totodată neastâmpărați ?

Copiii sunt peste tot entuziaști, curioși și neastâmpărați. În trusa mea cu „trucuri” am multe jocuri și provocări fizice – dacă începem activitatea cu 10-15 minute de mișcare, ne e tuturor mai ușor să ne concentrăm ulterior, mie inclusiv.

Întodeauna există copii în grup care știu foarte repede ce vor și vor cu multă energie – ei sunt niște aliați minunați, de câte ori pot să o fac, îi invit să fie co-facilitatori, să își asume răspunderea pentru un aspect al atelierului sau să inițieze o activitate în care eu devin „secundul” lor. Pentru mine e foarte important să rămân conștientă care sunt limitările necesare pentru buna desfășurare a atelierului (dacă e un atelier în care cineva citește cu voce tare, liniștea e necesară, deci voi insista să o păstrăm) și când cad în automatisme și prejudecăți despre cum arată „disciplina” (dacă e un atelier în care copiii fac împreună povești, în echipe mici, gălăgia e chiar un semn bun).

La fel în cazul copiilor care refuză să participe la un joc sau să facă o sarcină.

Pentru mine, ca facilitator, a fost o mare descoperire să înțeleg că e ok dacă un copil refuză – „poți să stai să te uiți și intri când vrei tu, dacă vrei” e, pentru mine, aproape o frază magică. Sau poți să faci altceva, atâta timp cât ești în siguranță și nu zădărnicești eforturile celorlalți.

Care a fost momentul tău preferat, sau un moment drag, care te-a marcat deosebit (și pe care ni-l poți împărtăși) ?

Am avut o serie de neînțelegeri foarte amuzante și productive. Cea mai caraghioasă a fost cu moara și mălaiul.  În fiecare zi le-am arătat câte un joc de când eram eu copil și ei mi-au arătat câte un joc pe care îl joacă acum. Și într-o zi i-am rugat să-și întrebe bunicii. O fetiță a venit și ne-a povestit despre „Moara”, care, pe vremea bunicii ei, se juca cu boabe de fasole și cu mălai. Pentru următoarea întâlnire am făcut rost de niște boabe de fasole și am cumpărat o pungă de mălai. Mi-am zis că probabil mălaiul era suportul și boabele erau pionii. Am pus boabele în vopsea, ca să avem două culori și am întins mălaiul pe o tavă. Mi-am imaginat că „moara” se desenează în mălai cu un băț. Apoi am găsit în curte niște pene mari și frumoase și am decis să contribui la joc folosind penele pentru a desena careul și pentru a „șterge” ulterior. Fetița care îmi povestise m-a crezut că așa se face.

Ne-am minunat noi adulții ce frumos e jocul de moară, care arată ca o grădină zen cu mălai în loc de nisip. Ce nu știam era că, la Marin, „mălai” înseamnă boabe de porumb. Și „Moara” se desenează pe o bucată de hârtie. Cu creionul.

 

În final, care sunt gândurile tale despre întreaga experiență?

Cred că experiențele de acest fel sunt necesare pentru cei care lucrează cu și pentru copii. Eu simt că m-am obișnuit prea tare cu dinamica claselor de copii de la școală sau a grupurilor de copii de la activități extrașcolare. Aceștia sunt atât de obișnuiți să presteze activități creative pentru mulțumirea adulților și să mai și mulțumească pentru asta, încât e ușor să crezi că faci lucruri utile pentru ei atunci când, dacă am fi toți onești, cel mai util ar fi să ne jucăm fără pretenția că vom învăța ceva din asta.

De la stânga la dreapta: Denisa, Maria, Selma, Eliza, Sofia, Silvia, Rebeca, Rebeca

Dacă ar fi după mine, aș insista ca toată lumea să aibă această experiență de a facilita un spațiu de joc și învățare pentru copii. Nu doar spre binele copiilor.

 Mulțumim frumos și spor maxim în tot ceea ce faci!


Atelierul face parte din proiectul „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă” co-finanțat de AFCN și Primăria Crasna.

Fotografii realizate de Patricia Marina Toma.

Experimente cu sunete ambientale în Marin și Telciu | rezultatul atelierelor facilitate de Vlad Răsuceanu

Atelierele de joacă cu sunete ambientale facilitate de Vlad Răsuceanu în Marin (comuna Crasna, Sălaj), și Telciu (Bistrița – Năsăud) s-au încheiat și ne bucurăm să vă invităm să ascultați ce a ieșit.

Marin: Te pup și te iubesc

Telciu: Hot choco / Yes or No Experiment

Despre procesul de lucru

  • Pentru început, adolescenții au „cules” și „provocat” sunete, pe care le-au înregistrat cu un recorder Tascam DR-05X. Pietre aruncate în apă, bețe ciocnindu-se sau obiecte de fier, râsete sau explicații, voci ale animalelor din sat, orice părea relevant, jucăuș sau caraghios a fost înregistrat.
Eliza încercând să înregistreze o vacă în gospodăria Denisei, Marin, august 2021.
Vlad explicându-i lui Claudiu cum sunt înregistrate sunetele (pe canale diferite). In Marin. De Raluca.
Patricia și Irina discutând cu Vlad și Emil în prima zi de atelier, în Telciu. Foto: Raluca.
  • Apoi, sunetele înregistrate au fost ascultate cu răbdare
  • Și ne-am jucat și cu controllerul Akai LPD8
Vlad ascultând și adolescenții din Telciu ascultând și aranjând suntele în Ableton. Foto: Marina.
Copiii s-au bucurat să învețe să mixeze și mulți s-au simțit și s-au auzit ca adevărați DJi.
Atelierul de mixing din Marin, în curtea Casei Albastre
  • La final, sunetele alese de participanți au fost aranjate pe diferite piste, în Ableton. Copiii din Marin preferat să creeze o piesă bazată doar pe sunete ambientale și propriile voci, pe când telcenii au dorit să creeze un mix mai apropiat de un DJ set și au hotărât să folosească și un synth și drum machine din Ableton.
La lucru în Ableton, în Biblioteca Sătească din Marin
Lucrând în Ableton. La Liceul Tehnologic din Telciu. Foto: Marina.

Sperăm că v-am convins să ascultați piesele experimentale realizate de copii 👂


Atelierele de joacă cu sunete ambientale din Marin și Telciu fac parte din proiectul „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă”, co-finanțat de AFCN și Primăria Crasna.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Ruxandra Hule, artistă, despre revista antibullying și atelierul de colaj narativ

Ruxandra Hule este artistă conceptuală și lucrează adesea în zona performance-ului, ceea ce o face să se simtă în largul ei cu necunoscuți. Astfel, a făcut echipă bună cu Dan Grecu, artist grafic și o fire mai introvertită, alături de care a facilitat atelierul de colaj narativ, din cadrul proiectului „Telciu 2020. Platformă rurală de educație prin cultură”. Am luat-o la întrebări ca să aflăm cum a decurs atelierul dar și care a fost procesul de creație a revistei, pe care o puteți răsfoi și descărca aici. 

„Nu știu neapărat ce-mi place, dar îmi place tot ce fac. Sunt curioasă și asta mă copleșește câteodată. ”

Salutare, Ruxandra! Mulțumim pt că ai acceptat să co-facilitezi, alături de Cristi Grecu, atelierul de colaj narativ din această vară. Prima ta experiență, și iată, a trebuit să aibă loc de la distanță, pe zoom… Chiar și așa, cum a fost, v-ați distrat?

Bună, Raluca, mulțumesc si eu pentru invitația de a împărtăși câteva gânduri pe rânduri.

Într-adevăr, a fost primul workshop facilitat online și eram pe un teritoriu necunoscut: pe Cristian doar ce-l cunoscusem, pe voi vag, din ședințele din pandemie, copii erau departe și materialele erau la noi.. Deci ce facem acum? Facem un plan… care nu merge. Și apoi altul și ne creăm așteptări.. apoi lași totul să se întâmple de la sine și rămâi prezent – cam asta a fost distracția noastră.

Afișul atelierului de colaj narativ, realizat de Cristian Grecu
Cum ați reușit să îi țineți motivați pe adolescenți, în mijloc de vară, când Telciul, cu dealurile sale frumoase și Sălăuța e mult mai ofertant decât un ecran?

Nu am reușit sa-i ținem interesați, nu mai mult decât erau. De multe ori „pierdeam pariul” când așteptam prea mult ca acea fetișoara sa apară într-o căsuță, pe un ecran. Cu toate că nu a fost un copil care să fi parcurs atelierul cap-coadă (bine, cu o foarte mică excepție), mi s-a părut mai ecologic ca ei să știe că noi suntem acolo, disponibili în acel interval orar ca să-i ghidăm dacă ei au dorința de a realiza vreun proces.

Nici nu am încercat să intrăm în competiție cu „marea vacanță”, mai ales că tinerii participanți depindeau de programul părinților.
Cred ca au fost motivați de țelul comun de a fi parte la o revistuță, la un proiect colectiv. Fiecare s-a responsabilizat în ritmul lui, iar noi am lăsat mai mult spațiu.

O participantă, după ce s-a întors din călătoria „la țară la bunici” a continuat să lucreze chiar și după workshop și am comunicat prin WhatsApp feedback-ul, înregistrându-ne vocea.
Cred că a fost entuziasmant pentru ambele parți – noi ne-am bucurat de întalnirea „vie” cu ei și copiii au fost interesați să aibă și un dialog diferit despre ce ar putea crea. Colajul devenea un pretext pentru conexiune. Așa am reușit să trecem și de ecran.

Cum s-a desfășurat efectiv atelierul, îmi poți povesti puțin despre proces?

Eu cu Dan și câțiva oameni din echipa CSMLR am testat, înaintea atelierului, posibilități de a intra in camere diferite pe Zoom, gândindu-ne ca va trebui sa ne împărțim la un moment dat task-urile și grupurile de copii. Nu a fost nevoie de „Rooms” pe Zoom. În schimb, o mică observație: fetele se apropiau mai mult de mine si băieții de Dan.

Am împărțit atelierul în două parți. Prima parte era construită pentru familiarizare cu tema prin dialog, ca să găsim un teritoriu comun și materiale cu care să lucrăm. A doua parte era menită pentru construcție, pentru colaj, o parte mai liberă unde întrebările veneau mai mult de la ei.

Dar cum aveam maxim 5 copii per sesiune și fiecare făcea lucruri diferite, le dădeam instrucțiuni bazate pe materialele pe care le aveau la îndemână, și în ordinea în care veneau.
Și așa a fost și mai intim, pentru că aveam spațiul de a lăsa mai mult decât un singur proces să se deruleze de-a lungul celor 5 zile, au fost ca niște Drop in/out classes.

A fost un curs de învățare în spirală (și pentru noi), cu multe repetiții care adăugau alt strat de cunoaștere și pentru alți participanți. Se nășteau discuții interesante plecând de la prezentarea triunghiului lipsei de putere (cel cu victima, agresor si salvator) care le oferea suport în conturarea personajelor si construirea unui firicel narativ.

 

Ne surprindeau comentariile făcute de copii cu privire la creațiile celorlalți.
Întăreau convingeri, reguli, formau o lume, fiecare pe limba lui, cu sistemul lui de reprezentare.

În urma lui, ați produs o carte anti-bullying, cu desene / colaje realizate de copii, texte scrise de ei la atelierul de scriere creativă și textul dramatic produs la atelierul de teatru educațional. Aici cum ați lucrat?

Am decupat, am transcris, am „repus în scenă” o conversație care rămâne deschisă. M-a dus puțin in my child’s zone, însă am fost acolo cu determinare.
Găseam câteva „legături secrete“ între mesajul povestirilor și imaginile care conțineau cuvinte care se repetau. Cu viteza luminii, Dan le edita. Și apoi reveneam asupra ei, rearanjam. Aveam nevoie să aibă sens. L-am găsit împreună, după șapte ore în care am finisat structura.

Tu în ce medii activezi de regulă? A fost o noutate pentru tine lucrul cu copiii?

Lucrez în medii interdisciplinare, atât digital cât și analog, sunt performer, pictez, scriu câteodată. Colecționez practici diverse, inclusiv cea de traineeship. În prezent, mă interesează sa ofer experiențe artistice colaborative care se bazează pe lucrul cu interiorul, cu substanțele imateriale care ne compun.Activez prin mediul de care am nevoie. Am mai lucrat cu copii, sporadic. Am învățat de fiecare dată.

Ne poți arăta câte ceva din lucrările tale recente? Dar planuri de viitor, în acest context alambicat?

Am avut ocazia să revin asupra procesului din rezidența „Colectiv Perfomativ” din 2019, oferită de Asociatia Colectiv A. Unbound a fost prezentat la sfârșitul lunii septembrie în cadrul programului educativ „Pauza de dans” sub o alta formă. De data aceasta a fost parte performance digital interactiv, parte meditație.

Ruxandra în Unbound (septembrie 2020). Fotografie de Roland Vaczi.

În prezent, lucrez la o experiență site-specific în Grădina Botanică, în cadrul rezidenței „Ahead of the future”, la Fabrica de Pensule.

Mai departe, plănuiesc să dezvolt lucrări participative, bazate pe instrucțiuni ghidate, ceea ce e puțin tricky, avand în vedere situația actuală. Dar, cu puțin ajutor de la internet, se va împlini și acest proiect 😊

Sperăm să îți meargă toate așa cum îți dorești, pe toate planurile! Mulțumesc și mult spor!

Vă doresc și vouă spor în activitățile acestea care-și găsesc tot mai mult sensul. Vă mulțumesc.


Între timp, a avut lansarea revistei antibullying, o discuție la care au participat adolescenți din Telciu și facilitatori, și pe care o puteți urmări aici:

Toate atelierele au fost parte din proiectul „Telciu 2020. Platformă rurală de educație prin cultură”, organizat de Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale, prin co-finanțare AFCN și prin susținerea Primăriei Telciu.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția AFCN. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.

 

Cartea anti-bullying pentru copii, disponibilă tuturor

Anul acesta au avut loc, precum în anii anteriori, diferite ateliere cu copii și tineri adulți în Telciu, în cadrul programului „Telciu 2020. Platformă rurală de educație prin cultură”.

Cărticica anti-bullying este rezultatul a 3 ateliere: scriere creativă (cu poeta Simina Seliștean și psihoterapeutul Cristian Boboescu), teatru educațional (cu actorii Mădălina Brândușe și Andrei Șerban) și colaj narativ (cu Cristian Grecu și Ruxandra Hule).

Atelierul co-facilitat de Ruxandra și Cristian, ultimul, a avut drept scop unificarea tuturor creațiilor realizate la celelalte ateliere, rezultând această revistă practică, vizuală și plină de povești.

O puteți răsfoi aici:

Amuzantă, relaxată dar și plină de sfaturi, revista reunește povești reale ficționalizate la atelierul Siminei și al lui Cristian, piesa de teatru dramatic realizată colaborativ cu Mădălina și Andrei, desene și colaje cât și definiții ale bullying-ului și sfaturi pentru a preveni comportamente violente.

Cartea va fi lansată printr-o discuție online la mijlocul lunii octombrie. Pentru detalii, urmăriți-ne pe Facebook. 

Despre bullying

La nivel european, România se situează pe locul 3 în clasamentul celor 42 de țări în care a fost investigat fenomenul, potrivit unul raport  al Organizației Mondialea Sănătății (OMS), cu 17% dintre copiii de 11 ani care au recunoscut că au agresat alți elevi cel puțin de trei ori în luna anterioară, procentajul celor de 13, respectiv 15 ani, fiind de 23%.

Întrucât este un fenomen din ce în ce mai răspândit în România, vom relua și aici definițiile bullying-ului, conform organizației Salvați Copiii, invitându-vă să le explorați mai departe în carte sau online.

Caracteristicile bullyingului

a) Bullying-ul este intenţionat, adică cei care îi victimizează pe ceilalţi au intenţia de a face rău (fizic sau psihologic). Discuţiile şi certurile sunt normale în relaţiile sociale. Atunci când copiii au o discuţie sau o neînţelegere, intenţia nu este aceea de a face rău.

b) Bullying-ul este repetitiv: Are loc de mai multe ori  (de la zilnic la câteva ori pe săptămână/lună), în timp ce discuţiile sau neînțelegerile au loc ocazional.

c) Dezechilibrul de putere: Agresorul este mai puternic fizic sau psihologic decât victima. Victima nu este capabilă să se apere de agresor şi adesea este considerată mai slabă sau are o vârstă mai mică.

Forme diferite de bullying

a) Bullying fizic: bătaia, împingerea, lovirea, plesnirea, şi distrugerea sau furtul unor proprietăţi personale.

b) Bullying verbal: insultarea, ameninţarea, jignirea, poreclirea sau tachinarea rău intenţionată.

c) Bullying indirect: a spune cuvinte urâte pe la spatele unei persoane, răspândirea unor zvonuri răutăcioase, ignorarea,izolarea şi excluderea din grup.

d) Cyberbullying: instrumentele sociale şi media sunt folosite pentru a face rău victimei, prin răspândirea de zvonuri şi insulte.

Roluri în bullying

a) Suporterii agresorului. Unii copii fie ajută agresorul fie aprobă bullying-ul într-un alt fel. De exemplu, unii lovesc şi ei, exclud victima sau aplaudă şi râd la episodul de bullying. Chiar aplaudatul şi râsul pot să încurajeze bullyingul, deoarece agresorul realizează că grupului îi place episodul de bullying.

b) Martorii. Unii copii sunt martori la situaţiile de bullying fără să ia partea nimănui, ei se pot preface că nimic nu s-a întâmplat şi pot să se retragă atunci când bullyingul are loc.

c) Apărătorii. Unii copii pot să apere victima bullyingului, prin confruntarea agresorului şi comunicarea acestuia să înceteze sau prin oferirea de suport și ajutor victimei.

Puteți descărca, printa și folosi revista în comunitatea voastră de aici.

 


Echipă

Grafică: Cristian-Dan Grecu și Ruxandra Hule
Editare texte atelier de scriere creativă: Simina Seliștean și Cristian Boboescu
Editare piesă de teatru: Mădălina Brândușe și Andrei Șerban
Editare colaje: Ruxandra Hule și Cristian-Dan Grecu
Editare: Anastasia Oprea
Corectură: Adina Mocanu
Comunicare: Raluca Țurcanașu
Suport logistic în desfășurarea atelierelor: Mihaela Vlașin și Gabriela Herța

Tipar: Editura Mega


 

Toate atelierele au fost parte din proiectul „Telciu 2020. Platformă rurală de educație prin cultură”, organizat de Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale, prin co-finanțare AFCN și prin susținerea Primăriei Telciu.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția AFCN. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.

Teatru Educațional. Atelier anti-bullying cu Mădălina Brândușe și Andrei Șerban – 20 iulie – 20 august

Conform datelor UNICEF, România este pe locul I în Europa la numărul de elevi cu vârsta între 11 și 15 ani care agresează alți colegi. Aproape jumătate dintre copiii din România, 46% , au fost la un moment dat victime ale bullying-ului.

Fenomenul de bullying în școlile românești relevă faptul că 1 din 4 copii este umilit în mod repetat în fața colegilor. Mai mult, 4 din 10 copii au fost răniți ca urmare a comportamentelor violente repetate ale altor colegi. 84% dintre copii afirmă că au fost martorii unei situații în care un copil amenință un altul, 80% a uneia în care un copil este umilit de alt copil, iar 78% au asistat la situații repetate în care un copil era îmbrâncit și lovit ușor de către alți copii. De asemenea, 73% dintre copii afirmă că au fost martorii unor situații de bullying în școala în care învață, 58% au asistat la situații de bullying în propria clasă, 46% în grupul de prieteni, iar 69% în mediul online. Potrivit studiului, cei mai vulnerabili sunt copiii de etnie romă, cei cu dizabilități, cu probleme de greutate, ori mai timizi de fel.

Comportamentul de bullying se face simțit mai ales atunci când există diferențe de ordin economic, rasial și cultural.

Prin urmare, ne propunem să reducem și să prevenim fenomenul de bullying printr-un atelier de teatru,  bazat pe metodele cuprinse sub umbrela Teatrului Opresaţilor.

Participanți: 10 copii cu vârste cuprinse între 7 și 15 ani (de la clasa 1 la clasa a 8a)

Atelierul va fi structurat în 3 etape:

1. crearea unui spațiu în care copiii să se simtă în siguranță pentru a-și împărtăși experiențele când au fost victime, martori sau au provocat bullying-ul.

2. identificarea unor posibile soluții de combatere a fenomenului de bullying prin metode de învățare emoțională (jocuri de rol, arhitectul, teatru forum, etc.) și construirea unui scenariu dramatic

3. realizarea unei lucrări video pentru a trage un semnal de alarmă asupra importanței adoptării unor politici publice de combatere a bullying-ului în școli și a necesității ca școala să fie un spațiu sigur pentru toți copiii și adolescenții.

Prin atelier, ne propunem să oferim copiilor, părinților și profesorilor instrumentele necesare pentru a recunoaște când un elev este victimă a bullying-ului cât pentru (auto-)apărare și intervenție în astfel de cazuri.

În egală măsură, prin functia empatică pe care o poate avea teatrul, ne propunem ca participanții să conștientizeze importanța solidarității si de a acționa pentru crearea unui mediu bazat pe acceptare si incluziune.

Înscrieri:

  • atelierul este gratuit
  • persoană de contact: dna Mihaela Vlașin
  • mail: modernitateruralitate@gmail.com

Pentru participare este necesară completarea acordului de consimțământ al părintelui/ tutorelui legal al fiecărui minor, în conformitate cu Regulamentul General privind Protecția Datelor. Acordul de consimțământ este disponibil aici și trebuie imprimat și semnat.

Atelierul va avea loc cu respectarea tuturor normelor necesare de igienă și distanțare fizică. Vom pune la dispoziția participanților echipamentul de protecție sanitară necesar: măști de unică folosință, mănuși și dezinfectant.


Atelierul face parte din programul „Telciu 2020. Platformă rurală de educație prin cultură”co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția AFCN. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.