Răzvan Ropotan: „copiii au nevoie de cineva care să îi vadă de-adevăratelea – sunt chiar surprinși că li se cere părerea și că părerea lor chiar contează, că le-ai ținut minte numele sau ce ți-au povestit”

Răzvan Ropotan, facilitator și actor, a co-facilitat Atelierul de spus și scris povești alături de Selma Dragoș așa că am vrut să vedem și perspectiva lui asupra activităților din MarinArt. Platformă de educație prin artă.

Răzvan este un trainer cu o bogată experiență: 10 ani de facilitare în grupuri formale și informale, ONG-uri, companii și instituții. Am avut de învățat observându-l pe Răzvan la treabă și sperăm să ne mai revedem într-un format similar și la anul 👏

 

Salutare, Răzvan!

Tu ai fost ultima „piesă” din puzzle-ul MarinArt, ultimul facilitator care s-a alăturat echipei. Ne poți spune câte ceva despre tine?

Bună, sunt Răzvan Ropotan, am absolvit UNATC la secția actorie și după ce am jucat ceva teatru independent m-am reprofilat pe ramura pedagogică. Am început cu multe ateliere – de spus povești, de teatru, de teatru labirint – și am ajuns învățător-diriginte la Școala Gimnazială Liberă Waldorf din București unde am predat inclusiv fizica și matematica de-a 5-a.

Ești poate cel mai experimentat dintre traineri. În acest context, cum a fost pentru tine experiența de la MarinArt/ Centru Educațional și Artistic ?

Oau, mulțumesc pentru apreciere. Experiența de la MarinArt a fost înduioșătoare. Mă bucură ori de câte ori întâlnesc copii și adolescenți care sunt deschiși, disponibili de a lucra, de a primi din cunoștințele omului din fața lor. A fost nevoie să am multă autenticitate și de sinceritate în fața lor, căci și ei au venit cu multă sinceritate și disponibilitate. M-am simțit foarte responsabil văzând cât de mult se implică și cât entuziasm curat au avut – nu puteam să vin fără a fi pregătit în fața lor. Așa că m-am străduit.

Daria și Răzvan

Ne poți da puțin din casă… sau din curte ? Cum a fost structurat atelierul tău, care a fost planul „de acasă” și cât de mult te-ai putut ține de el ?

Vorbind cu Selma, colega mea de atelier, am decis să păstrăm lucrurile deschise. Pentru mine erau multe necunoscute, așa că am venit în minte doar cu o idee vagă despre faptul că mi-ar plăcea să fac anumite jocuri și că ar fi fain să realizăm un spectacol de teatru-labirint la final. Văzând felul în care lucrează și atitudinea lejeră a minunatelor noastre gazde (Patricia și Valer), ne-a cam luat valul și ne-am lăsat dus de el – slavă Domnului.

În prima zi trebuia doar să ne cunoaștem între noi, nici nu dormisem, abia venisem cu un tren de noapte în care nu am putut dormi. Dar fără să îmi dau seama, au venit copiii rând pe rând și ne-am apucat să facem jocuri. Entuziasmul lor m-a încărcat așa bine, că am putut să mai rezist jumătate de zi fără somn.

Povestește-ne un moment care te-a super impactat (și care poate fi împărtășit, desigur) ?

Au fost multe momente de mici miracole pentru mine care poate m-au făcut să am pielea de găină pe moment sau m-au emoționat puternic.

Unul din ele a fost când, în timpul unui joc, unul din copii s-a împiedicat și s-a lovit, iar colegii lui de atelier au venit în jurul lui și au încercat să îl facă să se simtă mai bine – lucru pe care îl văd destul de rar la copiii din București, de exemplu.

Un alt moment intens a fost chiar în timpul spectacolului când unul din copiii care ne-a dat bătăi de cap, fiind mai „agitat” și pe care l-am apărat în fața celorlalți copii – fusese deja etichetat ca „acel copil care nu e cuminte”- a venit la mine și mi-a mulțumit. A fost un gest mic, singular. A venit deodată la mine, mi-a trântit asta, fără niciun context. Apoi a plecat și și-a văzut de treabă. Nu știu nici acum pentru ce mi-a mulțumit. Am ales să primesc recunoștința lui și atât.

Ce ați creat până la final ? Cum a fost reacția finală a copiiilor și comunității?

Atelierul s-a concretizat prin realizarea unor povești. Una dintre aceste povești a devenit subiect de bandă desenată, pe care copiii l-au realizat cu colega mea Silvia, care lucra cu ei ilustrații de carte. O altă poveste a devenit subiectul unui spectacol de teatru-labirint. Un tip de spectacol participativ, itinerant, în care spectatorii intră unul câte unul și parcurg povestea într-un traseu, fiind ei înșiși puși în situația de a fi personajul principal.

Reacțiile au fost grozave. Oamenii invitați (deși puțini, dat fiind limitările unui astfel de spectacol) au lăsat impresii pline de entuziasm și bucurie. Deci impactul asupra comunității a fost, poate, mai degrabă unul poetic, aș putea spune. Sunt sigur că au plecat de la spectacolul realizat alături de copiii din Marin mai „ușori” sufletește. Poate că nu s-a schimbat nimic vizibil în comportamentul lor sau în felul lor de a fi, dar cred că modul în care spectatorii au fost „purtați” și răsfățați de către copii i-a făcut și pe ei mai disponibili și mai prezenți. Cam așa cum face poezia cu noi.

Care au fost provocările acestei experiențe de facilitare și cum le-ai rezolvat ?

Cred că o provocare a fost legată de efervescența grupului. Dacă în prima zi au venit 10 copii, în penultima zi, ajunsesem undeva la 20 și ceva și încă vedeam copii noi, pe care nu îi mai văzusem niciodată. Mă tot gândeam – de unde tot apar copii în satul Marin? Ei vorbeau între ei și se convingeau unul pe altul, haide la Patri sau la Casa Albastră că acolo sunt ateliere și mergem să ne jucăm. Alții trebuiau să plece cu părinții înapoi în oraș sau înapoi în Italia, alții trebuiau să plece cu ciurda.

Atmosfera aceasta de vacanță – majoritatea copiilor nu stăteau acolo și în timpul anului școlar – a fost într-o oarecare măsură o provocare pentru că trebuia să lucrezi în prezent, toate jocurile și planurile erau înnoite în fiecare zi. Ca să lucrăm cu acest context, am ales, împreună cu Silvia, să gândim la sfârșitul fiecărei zile planul pentru următoarea zi. A fost bine că nu am venit cu un plan foarte rigid – nu aș fi reușit să îl realizez.

Razvan cu toată gașca în curtea MarinArt

Care ar fi sfaturile tale pentru facilitatori la început de drum care-și doresc să lucreze cu astfel de grupuri ?

Autenticitate, autenticitate, autenticitate.

Acești copii – deși cred că e valabil pentru toți – au nevoie de cineva care să îi vadă de-adevăratelea – sunt chiar surprinși adesea că li se cere părerea și că părerea lor chiar contează, că ai ținut minte numele lor sau ce ți-au povestit cu o zi înainte.

Lucrurile acestea mici îi entuziasmează și îi fac să prindă curaj sau încredere în tine, cel care ești în fața lor. Dacă vii cu disponibilitate reală pentru a-i cunoaște i-ai câștigat. Am venit fără preconcepții. Am găsit o multitudine de caractere și de personalități puternice, am găsit înțelepciune la ei, inteligență, prezență, decență, îndemânare, cumințenie, respect, am găsit în acești copii duioșie, prietenie și încredere. Iar eu nu am făcut nimic ca acestea să apară. Ele erau deja acolo. Cred că rolul fiecăruia este să faciliteze (iată – de aici și numele de facilitator) apariția acestor caracteristici – altfel, ele sunt deja acolo.

Am aflat pe surse 😛 că ți-ai dori să mai vii. Te-ai mai implicat până acum în alte proiecte educaționale în mediul rural ? Cât de necesare le vezi și cum / în ce măsură crezi că am putea duce această misiune mai departe (în viitor în Marin și mai în viitor în alte sate) ?

Haha. Da, e o zonă foarte frumoasă și mi-ar plăcea tare mult să revin. Am lucrat cu copii din zone rurale în cadrul festivalului NaraTiv, organizat de Asociația Curtea Veche. Doar că acolo – trainerii erau în București și veneau copiii din diferite sate la noi, în locația festivalului. În acel caz a fost ca și cum ei jucau în deplasare. Acum, fiind gazde, am putut să văd că sunt mai disponibili și mai încrezători. În plus, se întâmplă atât de puține lucruri culturale, cu adevărat, în sate, încât e o bucurie să revigorezi aceste spații.

Valer și Patricia fac o treabă minunată să desțelenească aceste locuri care sunt „uitate” de autorități. Satul Marin putea fi oricare alt sat. Asta mi-a plăcut foarte mult. În sate precum Viscri se întâmplă deja foarte multe. Eu nu am auzit de satul Marin până la ei. Cred că fiecare sat din acesta „anonim” merită câte doi oameni așa implicați ca Valer și Patricia. Un festival la Șugag? Ateliere în Bărcuț? De ce nu?

Bineînțeles, e nevoie de oameni, de fonduri și de multă disponibilitate. Iar ei doi arată, prin munca lor consecventă și roditoare, că orice loc se poate transforma într-un spațiu plin de har, bucurie și noi orizonturi. Căci, până la urmă asta se întâmplă. Copiii din satul Marin, fiind expuși în mod constant la astfel de evenimente – devin mai bogați interior și li se deschid tot soiul de oportunități.

Sunt ca niște spații noi interioare pe care ei le cuceresc, le deblochează și le devin, astfel disponibile. Sunt sigur că acest proces complex – căci este vorba de serii întregi de ateliere, spectacole și evenimente care au loc anual – le modifică într-o oarecare măsură întreaga viață.

Copiii ciurdarului alături de Valer și Patricia

În plus îmi doresc să revin musai ca să mânânc „scoacă”, să beau bere la halbă scoasă din congelator în barul în care se ascultă pricesne, să „țâp ligheanul” și să îi ofer șansa lui Valer să își ia revanșa la „Licitație” – un fel de whist moldovenesc care se joacă cu cărți ungurești.

Mulțumim mult și spor maxim în tot ceea ce faci!

Mulțumesc, asemenea!


Atelierul face parte din proiectul „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă” co-finanțat de AFCN și Primăria Crasna.

Fotografii realizate de Patricia Marina Toma.