În încheierea proiectului „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă” am povestit cu Maria Toma, mama Patriciei și cea care a susținut, în primul rând, activitățile culturale gândite de fiică în satul natal.
Mulțumim mult că ați acceptat să ne povestiți și perspectiva dvs despre proiectul inițiat împreună cu Patricia, MarinArt. Centru Educațional și Artistic.
Ne puteți spune – din perspectiva dvs – care e istoria Casei Albastre ?
Casa Albastră și o parte din ceea ce face Patricia a fost oarecum un vis de-al meu neîmplinit până la un punct, iar faptul că fiica mea a ales să se îndrepte în această direcție, e un plus si un imbold pe care mi-l dă, mai ales atunci când proiectele ei sunt legate de sat, de case vechi, de porturi populare. În 2015 împreună cu soțul meu am cumpărat Casa Veche pentru a fi demolată, iar in curte sa construim un depozit. Patricia nu fost de acord să o demolăm, a vrut sa o păstrăm, să o folosească sau să o păstreze așa, în picioare, pentru că avea și câteva amintiri de când era mică, legate de casă ,asa ca ne-am apucat de restaurare, cum am putut. Ne-au încercat unele emoții atunci când pragul casei a fost trecut de familia care a locuit cândva acolo, o parte din ei, azi pensionari, foști profesori, oameni cu carte. Dacă în casele vechi ce se mai păstrează gasim tot felul de lucruri agățate pe pereți, de la porturi populare până la tot felul de scule, ustensile, care nu-și au re regulă locul într-o casă locuită, casa aceasta am vrut să fie mai aerisita, mai liberă, dar să păstrăm amenajarea și mobilierul din acele vremuri. Am adăugat recent doar două dulapuri (care nu erau înainte) pentru a fi mai practică pentru turiști.
În interiorul Casei Albastre. Foto: Patricia Marina Toma.
În 2016 Patricia a aplicat pentru o finanțare pe fotografie, proiect care din pacate nu a trecut, dar pentru care am fost nevoiți să ridicăm o anexă la acel moment, în spatele curții, pentru că se cerea un studio. La începutul pandemiei mâna de lucru a fost mai usor de găsit. Așa am reusit sa izolăm și să amenajăm spațiul, locul în care se află acum biblioteca săteasca și sediul MarinArt, unde au avut loc activitățile din această vară. În Marin există fosta școală, azi o clădire abandonată. Pentru câțiva ani, Patricia a proiectat acolo un spațiu mixt cultural-educativ, în care să aibă loc activități culturale, ateliere, să găzduiască o bibliotecă și un muzeu. Din păcate nu s-a putut concretiza, primind doar promisiuni verbale din partea autorităților, cu toate că se știe că o clădire nefolosită și neîgrijită, e sortită pierzaniei. Îmi amintesc că Valer Cosma a venit cu ideea ca în locația pe care noi tocmai o izolasem în pandemie, în curtea Casei Albastre, să deschidem biblioteca sătească, chiar dacă ar fi și temporar. Astfel că, împreună cu Patricia, au făcut anunțuri pe grupuri și în mediul online și donațiile de cărți au început să apară. A fost ca efectul bulgărelui de zăpadă, încât azi putem spune că avem o bibliotecă sătească.
În afară de mamă – rolul suprem de susținător – cum ați susținut practic ceea ce construiește Marina alături de Valer la Casa Albastră / Centrul MarinArt ?
Mă bucur că am putut să fiu alături de Patricia și Valer, că am sprijinit-o pe Patricia financiar, moral în toți acești ani. Mă bucur să pot să spun asta acum, dupa o vara plină, în care am vazut empatie din partea copiilor și a facilitatorilor, am socializat și am cunoscut oameni faini, de toate vârstele și din toate mediile. Îmi era dor de asta, în condițiile că nu am reușit să mai organizăm Zilele AuGust și în care în ultimul an și jumătate am auzit doar îndemnuri la distantare socială.
Alexandra Negrilă, Maria Toma și Marina Toma
Care ar fi viziunea dvs, personală, despre viitorul acestui Centru? Ați vedea pe mai departe astfel de ateliere anuale, de exemplu ?
Mi-aș dori ca pe viitor Patricia împreună cu Valer să poată duce la bun sfârșit și alte proiecte de acest gen, fie aici sau la Telciu. Cu siguranță, în toate comunele ar fi nevoie de proiecte de acest gen. Ar fi ideal, așa cum zicea Patricia, ca acest centru să se poată întreține singur, dar aici e nevoie de sprijin și din altă parte, fiind un spațiu care servește întregii comunități (fie prin voluntariat, fie prin fonduri care sunt necesare în întreținere și utilități, cu atât mai mult în lunile de iarnă, când nu ne permitem să îl ținem deschis). Ne plângem de copii că sunt tot cu nasul în telefon , dependenți de internet, dar eu aici am văzut copii deschiși, implicati, care au abandonat telefonul pentru câteva ore pe zi, ceea ce este un lucru foarte bun, și care se datorează facilitatorilor invitați si implicarii acestora. Mi-aș dori să putem colabora cu ei și în alte proiecte viitoare, s-au integrat foarte bine, încât și părinții ne-au spus cât de încântați erau copiii și cât de bine le-a prins această experință.
Dvs aveți și un atelier de țesături în interiorul Centrului. Cum vi s-a părut atelierul Alexandrei Negrilă (Etnotique) care a avut loc chiar acolo?
La atelierul de cusături ținut de Alexandra Negrilă au participat cinci femei din sat între 45 si 77 de ani, dar în unele zile s-au alătura și câteva adolescente curioase de tehnicile de cusut. Eu am o mare pasiune pentru hainele vechi și piesele de port popular, iar atelierul de cusături s-a ținut chiar în camera costumelor, într-o încăpere lângă bibliotecă. Avem expusă acolo o colectie de porturi populare, majoritatea din localitate și din satele și județele învecinate.
Diferite generații la atelierul de cusături
Mai am multe lucruri de învățat despre cusături și tehnici de producție a textilelor, e o pasiune pe care o am tinerețe, urmând școala de croitorie la Târnăveni și lucrând apoi în domeniu, dar le apreciez cunoscând munca din spate și știind că fiecare are o valoare, o poveste.
Mulțumim și super felicitări pentru ceea ce ați realizat, e MARE LUCRU într-un sat rămas fără școală și fără bibliotecă, iar entuziasmul copiiilor, bucuria și modul în care le sclipesc ochii demonstrează că nu a fost nimic în zadar ! Felicitări !
Continuăm seria de povești cu facilitatorii proiectului MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă cu Raluca Țurcanașu, facilitatoarea Atelierului de fotografie experimentală, ce a avut loc în Marin între 15 și 30 august.
Discuție la început de atelier
Raluca este de asemenea cea care s-a ocupat de comunicarea proiectului și o puteți citi și contacta aici.
Bună, Raluca! Este deja al doilea an în care colaborezi cu echipa Centrului pentru Studierea Modernității și a lumii rurale, ca responsabilă de comunicare. Cum au fost cele 2 experiențe diferite, ce provocări au avut ele, și ce ai învățat ?
Într-adevăr, după ce am participat la Școala de Vară de la Telciu în 2019 m-am alăturat echipei Centrului pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale ca manager de comunicare. Anul trecut a fost mult mai dificil, pentru că în mare parte activitățile au avut loc online, și, astfel, ne-a lipsit motivația și bucuria conexiunii directe umane, nemediate digital. Dar, am reușit să acoperim zilele de Conferințe cu update-uri live pentru fiecare vorbitor, cu punctele esențiale, și asta cred că a adus un pic de utilitate celor care ne-au urmărit. De altfel, puteți urmări câteva dintre discursurile de la Conferințele de Vară de la Telciu 2020 aici .
Anul acesta nu era fezabil, nu era responsabil, să aducem atât de mulți oameni în Telciu, chiar dacă evenimentele în format fizic au fost permise. Așadar, am aplicat la AFCN cu proiectul „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă”, proiect care a vizat transmiterea de cunoștințe meșteșugăresc – artistice către copii și tineri din Marin și din Telciu. Proiectul a avut așadar un alt public țintă și alte nevoi de comunicare : de exemplu, în Marin, informațiile au fost cel mai mult transmise pe cale orală, de către Patricia în mare parte. Diferența de public s-a tradus și într-o identitate mai ludică a proiectului, am propus designerului să folosim o serie de patternuri colorate, vesele, ca să atragă adolescenții.
Ai facilitat și un Atelier de fotografie, în Marin. Ce ne poți povesti de acolo ?
La Atelierul de fotografie experimentală mi-am propus să folosesc, în principal, metode ludice și non-formale de învățare. Pe de o parte și pentru că aceasta a fost și formarea mea în fotografie, de învățare socială, interpersonală, pe de alta pentru că eram totuși în vacanța de vară și nu îmi doream să creez o atmosferă ca la școală. Am vrut să vedem – participanți, părinți, public larg – că putem învăța și obține rezultate frumoase și fără un format autoritar.
Am început cu o scurtă istorie a fotografiei, care a fost contextual socio-economic în care a apărut fotografia.
Pe scurt, fotografia a apărut ca răspuns la nevoia puterii de a fi reprezentată mai rapid și mai acurat. Până la invenția acesteia, domnitorii și nobilimea (dar și luptele) erau reprezentate prin pictură sau litografie, însă aceste tehnici durau mult, erau costisitoare și progresul tehnologic a permis avansarea tehnicilor de reprezentare.
Am răsfoit o carte cu fotografii celebre, dintre care unele arătau persoane în cadre domestice, intime. De exemplu, imaginea de mai jos i-a făcut să râdă foarte mult : Nudul provensal, de Willy Ronis.
WILLY RONIS | LE NU PROVENÇAL, GORDES, 1940
Și am folosit momentul ca pretext să vorbim în continuare despre evoluția fotografiei. Arta pre-modernă era marcată de o gândire purist, în care personajele trebuiau reprezentate în poziții demne, oficiale sau în poziții mitologice. Adică, existau picturi nud cu femei, însă erau acceptabile câtă vreme acele femei erau zeități. Întâlnim și azi în spațiul public expresii marcate de acel canon, însă, per total, arta s-a îndepărtat de el și a devenit acceptabil să vedem reprezentări cu oameni „obișnuiți” la muncă sau în spațiul domestic.
Revenind la modul în care am structurat atelierul. Am încercat să îmbin anumite noțiuni de bază ale fotografiei, adică noțiuni teoretice (diafragmă, timp de expunere, ISO, compoziția cadrului) cu practica. Le-am dat copiiilor aparate digitale și i-am lăsat să experimenteze, întâi în curte și apoi pe teren, mergând din când în când lângă ei și îndemându-I să modifice parametrii ca să înțeleagă practic impactul unei diafragme mai mari sau unui timp de expunere mai scurt.
Și, pentru că lucrez mult și cu textul, am îmbinat și câteva exerciții de scris : am scris amintiri de la pădure, am co-creat Povestea Vrăjitoarei și, la final, i-am îndemnat să-și scrie fiecare o scrisoare pentru sine din viitor. După ce am scris Povestea Vrăjitoarei, am mers din nou pe teren și am ilustrat-o: copiii au propus locurile înspăimântoare care se potriveau cu textul, i-am împărțit pe echipe și am dat câte un aparat de unică folosință fiecărei echipe.
Fotografii realizate pe film de către participanți
Am realizat de asemenea un atelier de cianotipie : am pregătit întâi hârtiile cu o soluție de citrat feric de amoniu și fericianura de potasiu, și le-am lăsat să se usuce peste noapte, ferite de razele soarelui. A doua zi le-am așternut pe masă și am pus frunze, flori, decupaje din hârtie și au ieșit niște super lucrări, în ton cu Casa Albastră.
Am mai construit și o cameră pinhole, ca să vizualizăm principiile optice de construcție a imaginii. Puteți încerca și voi cu acest tutorial.
Ce am văzut prin pinhole. Foto: Karina.
La final, am vrut să învățăm și să procesăm și imagini cu text așa că am creat împreună un website în Google Sites. Practic, am creat structura într-o seară iar apoi am lucrat cu fiecare participant care și-a dorit pe formatarea imaginilor și a textului – ceea ce cred că e un skill super necesar azi și ar trebui predat mult mai devreme.
Care au fost provocările specifice și cum le-ai făcut față ?
Au fost multe provocări, trebuie să recunosc, mai ales că a fost prima mea experiență de facilitare. Așa cum menționa și Selma, e dificil să lucrezi cu un grup atât de eterogen ca vârste și formări : copiii erau de la clasa a 4-a la clasa a 11-a, unii învață în Crasna, alții în Zalău, iar alții locuiesc în Spania sau Italia. Am încercat ca, prin mixul de activități, să răspund nevoilor tuturor, dar sigur că au existat momente în care cei mici nu erau interesați și doar se alergau prin curte sau momente în care cei mai mari se plictiseau. Cred că ar fi fost util să mai existe o persoană cu mai multă experiență în facilitare alături, ca să putem fi mai structurați și să acoperim mai bine nevoile tuturor.
În plus, un co-facilitator mai experimentat ar fi putut ajuta și într-o zonă terapeutică. Mai mulți participanți mi-au povestit lucruri tensionate, traume familiale, momente pentru care nu eram pregătită formal. Aceste tensiuni s-au tradus uneori și în conflicte între participanți, mai exact între doi dintre aceștia. În acea ocazie am hotărât să îi conduc spre casele lor și să vorbim pe drum despre situație, despre cum se simt, despre necesitatea de a învăța să ne controlăm pornirile și despre importanța iertării și depășirii situației, pentru buna funcționare a grupului, a comunității. Acela a fost un moment în care m-am simțit mândră (în lipsă de un cuvânt mai bun) de abordarea pe care am reușit să o am.
În orice caz, am avut enorm de învățat din toată experiența și de la fiecare dintre copii.
Raluca și Maria Șandor. Surprinse de Patricia Toma.
Care ar fi un moment drag pe care ni-l poți împărtăși ?
Au fost multe momente tare faine : la început, prima dată când am mers la pădure și ne-am urcat într-o căsuță a pădurarului cu Maria Șandor, Maria Păun, Denisa și Angelo. Alt moment drag a fost pe teren la cealaltă pădure, când era și Mario, un alt amic fotograf, în vizită la noi. Atunci ne-am împărțit în 5 echipe : eu, Vlad, Mario, Emil și Karina (una dintre participantele mai mari care deja face fotografii foarte bune) și am mers în diferite părți și fotografiat texturi, elemente naturale, lumină, o rădașcă, ne-am și jucat dar am prins și niște super cadre.
Mi-au fost super dragi și cele câteva seri de petrecere în care am pus muzică la comun, de la rock, la muzică electronică, muzică din anime-uri, manele sau trap, orice am permis pentru că nu eram la școală și cred că ne-am distras copios.
Alături de Patricia Toma, care a facilitat Atelierul de introducere în fotografie din Telciu, am realizat și o carte foto comună, pe care o puteți răsfoi dacă ajungeți la Biblioteca din Marin.
Iată și cum a arătat atelierul de cianotipie, într-un montaj realizat tot de Patricia :
Crezi că vei mai facilita în viitor și alte ateliere ?
Mi-ar plăcea, da, dar într-un format diferit, în care să lucrez cu un alt facilitator, de la care să pot și învăța diferite metode, astfel încât să mă concentrez mai mult pe conținut și exerciții decât pe managementul grupului.
Ce le-ai transmite altor facilitatori la început de drum, ca sfaturi, învățături din această experiență ?
Le-aș transmite în primul rând să afle cât mai multe informații despre grupul țintă înainte de a ajunge acolo și de a încerca să pună o limită de vârstă. Le-aș sugera să se informeze despre managementul grupurilor de pre-adolescenți și adolescenți și managementul conflictelor și să fie pregătiți de situații de bullying și violență verbală și fizică, atât de la băieți cât și de la fete. Le-aș mai sugera să aibă un script al activităților pe întreaga perioadă de lucru, dar să rămână și flexibili, să caute o formulă mixtă de atelier informal dar totuși structurat. Și, poate primul lucru
să-și chestioneze serios relația cu autoritatea, în ce măsură acceptă autoritatea și în ce măsură pot fi la rândul lor autoritari cu participanții și colegii de proiect, și dacă acea autoritate e una rigidă (a la doamna directoare) sau una empatică și caldă.
Câteva gânduri de final ?
Mă bucur mult că am putut avea această experiență, n-am mai trăit niciodată ceva de o asemenea intensitate în sfera profesională și m-a îmbogățit (dar și obosit, trebuie să recunosc și asta) enorm. Vreau să o felicit pe Marina și pe mama ei Maria pentru spațiul pe care au reușit să-l creeze în Marin și sper ca eforturile lor cât și proiectul pe care l-am creat acolo să inspire alte comunități, cât mai multe, să facă la fel. Totodată, felicit și Primăria Crasna că a avut încrederea și disponibilitatea să co-finanțeze, alături de AFCN, un proiect din zona de educație artistică non-formală, e mare lucru, și din păcate rar, mai ales în rural.
De asemenea, aș vrea să invit comunitățile de părinți să vină proactiv cu propuneri către organizații precum Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale sau MarinArt, ei cunoscând mult mai bine nevoile și dorințele celor mici, și chiar să fie dispuși să co-plătească o taxă modică pentru aceste ore de educație (pentru că finanțările AFCN nu sunt nelimitate și nu pot rezolva nevoile tututor comunităților, știm cu toții cât de mic e bugetul culturii). De exemplu, poate părinții știu că adolescenții lor au nevoie de ajutor în ce privește scrisul și ortografia – atunci, alături de organizație și de Primărie pot fi invitați 1-2 traineri din zona de scris care să lucreze și pe gramatică și pe creativitate. Sau poate știu că copiiilor le-ar plăcea să cânte la instrumente – la fel, împreună aceste lucruri pot fi realizate.
Vreau să evidențiez puterea comunității de a realiza proiecte utile aliindu-se cu organizații non-guvernamentale, versus situația în care organizația vine ca un salvator în comunitate și cu niște fonduri obținute cu multă muncă realizează un proiect providențial, dar dificil de repetat. Am speranță că vom vedea astfel de alianțe în rural și urbanul mic din ce în ce mai mult în viitor.
Proiectul MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă e aproape la final: o premieră a documentarului realizat de regizoarea Sofia Iulia Nelega și participanții din Marin, o lansare de album foto, o expoziție în Telciu sunt ultimele urme ale acestei veri.
Între timp, i-am luat la vorbă și pe Patricia Marina Toma, inițiatoarea Centrului MarinArt din Marin (comuna Crasna, jud Sălaj) și Valer Simion Cosma, manager de proiect, despre cum a fost și pentru ei acest proiect diferit, deopotrivă intensiv cât și extensiv.
Bună, Patricia, salut Valer !
Patricia, ne poți povesti puțin despre începuturile MarinArt / Centru Educațional și Artistic ? Ce te-a determinat să creezi această bibliotecă și acest spațiu în satul tău natal, Marin ? Ce evenimente au mai avut loc până în acest an ?
Patricia : Aveau loc deja de câțiva ani, de pe la finalul lui 2015, evenimente și spectacole în sat derulate cu sprijinul unui grup de voluntari din comunitate, oameni de toate vârstele, de la elevi, la bunici de 75 de ani. „Zilele AuGust la Marin”, reconstituririle de nunți și povești de însurătoare din Marin, se întâmplau în timpul verii, când se întorceau în sat cei plecați la muncă în străinătate și constau în activități, concerte, ateliere, expoziții și stat la cort în jurul focurilor de tabără, toate acestea concentrateîntr-un week-end.
Ideea de a avea un spațiu pentru ateliere a venit după mai multe discuții cu unele membre ale echipei în care era foarte prezentă din partea bunicuțelor cu care lucram, dorința de a-i învăța pe tineri diferite meșteșuguri. Am un interes special pentru vârstnici și am putut să observ impactul pe care implicarea lor în diferite acțiuni îl are asupra stării lor de spirit.
Ana Maxim și Floare Bonte la „Zilele AuGust la Marin”
Primul gând a fost de a crea un spațiu neutru, dar totuși comun, de intersectare a generațiilor, unde oameni din sat sau artiști din afară să lucreze cu comunitatea locală. În 2019 mi-am permis să-mi proiectez mai clar un astfel de loc în fosta clădire a școlii din Marin, care s-a închis cu aproape un deceniu în urmă, și care stă să devină curând o mare ruină în centrul satului. Eu am învățat acolo, am făcut parte din ultima generație care a absolvit gimnaziul aici. De aici a pornit planul bibliotecii – de la cărțile pe care le-am găsit abandonate acolo și de la nevoia de a cultiva o pasiune pentru citit în tinerele generații. Când eram în școală mi-ar fi fost de folos sau m-aș fi bucurat de unele dintre cărțile găsite abandonate în clădire mai târziu.
Mi-am dorit un spațiu care să fie mai accesibil copiilor, în care să găsească ușor cărți și de unde să poată alege, dar care totodată să fie un cadru lejer în care pot să joace jocuri de masă, să creeze artă, să își facă teme sau pur și simplu să petreacă timp cu alți prieteni. Crearea unui spațiu de acest gen în clădirea școlii s-a arătat a fi mai puțin realizabilă decât credam inițial, așa că având deja construcția din incinta Casei Albastre, ne-am reorientat spre o nouă locație (mult mai mică, din păcate) unde au luat naștere biblioteca și Centrul Cultural și Artistic și pe care l-am inaugurat vara aceasta prin activitățile din cadrul proiectului MarinArt. Platformă Rurală de Educație prin Artă derulat de Centrul Pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale, co-finanțat de AFCN și Primăria Comunei Crasna.
Valer, tu până acum te ocupai de evenimente cu mai mare componentă academică, Școala de Vară de la Telciu și Conferințele de Vară de la Telciu, deși și acolo aveau loc diferite evenimente pentru telceni. Cum a fost diferit acest proiect pentru tine, din perspectiva de manager de proiect ?
Valer : Prima diferență majoră e că se desfășoară în alt sat, în cea mai mare parte. A doua diferență majoră e că, spre deosebire de restul proiectelor pe care le-am inițiat și coordonat, aici am avut un spațiu al nostru în biblioteca sătească MarinArt, ceea ce este extrem de important. Face totul mult mai ușor și ajută la fixarea proiectelor și a activităților cuprinse într-o manieră diferită comparativ cu proiectele precedente în care trebuia să apelăm la spațiile partenerilor.
Valer, moment de liniște înainte de începrerea atelierelor de la Biblioteca din Marin
S-a văzut asta în cele 2 săptămâni de muncă la Telciu. Nu vreau să fiu înțeles greșit, ca și în anii anteriori, cei de la Liceul Tehnologic Telciu ne-au pus la dispoziție toată infrastructura de care dispun, dar a avea un spațiu propriu pentru un proiect de educație prin cultură, dotat cu o bibliotecă, cu o curte interioară și cu spații de cazare cred că este ceva la ce visează orice persoană din domeniu. Îmi lipsește partea academică, trebuie să recunosc, dar în contextul actual nu văd cum s-ar putea desfășura în condiții acceptabile o școală de vară de amploarea celor care se desfășurau la Telciu.
E prima oară când Centrul MarinArt găzduiește un eveniment atât de extins și complex. Proiectul continuă, cu Atelierul de Film Documentar al Sofiei Nelega, dar cum ne apropiem de final, cum crezi că a mers per total ?
Patricia : Într-adevăr, pentru noi a fost o provocare pentru că spre deosebire de anii în care aveau loc Zilele AuGust la Marin, nu a mai fost nevoie să organizăm un număr atât de mare de persoane (aprox 300 de participanți), dar în schimb am lucrat zilnic timp de câteva săptămâni cu un grup de, în medie, 25 de copii. În cazul acesta pot spune că facilitatorii atelierelor au făcut o treabă extraordinară – eu am avut doar de învățat de la ei despre cum să lucrezi cu copiii și le mulțumesc din inimă pentru că au acceptat invitația noastră.
Un alt aspect diferit, care pe mine m-a făcut de multe ori să fiu nostalgică, iar alteori mi-a dat energie și speranță, a fost faptul că am lucrat cu o echipă complet diferită față de echipa din anii precedenți. Pe de-o parte, au fost colegii mei din proiect, și pe de altă parte, au fost copiii participanți la ateliere, pe care îi știam doar din vedere din sat și cu care am interacționat minimal, fiind mult mai tineri.
În momentele în care îmi era dor de vechii voluntari (care s-au împrăștiat prin țară pe la studii și locuri de muncă), cei mici mi-au transmis din entuziasmul lor și m-au ajutat să înțeleg mai ușor cum unele lucruri se transformă în timp ce altele pot să rămână la fel.
Eu sunt foarte mulțumită de rezultatele de până acum și știu că e musai să se întâmple din nou ceva similar și la anul, chiar și într-o variantă mai restrânsă de două săptămâni și părinții cu care am stat de vorbă spun același lucru, fiind uimiți de nerăbdarea și încântarea pe care o manifestau copiii de a reveni și ziua următoare. O mamă mi-a mărturisit că fiica ei și-a făcut temele de vară mai repede doar să fie lăsată la ateliere.
Patricia cu o parte din micuții care i-au inseninat zilele de august
Care au fost provocările specifice și cum le-ați rezolvat ?
Patricia : Inițial am avut emoții legat de numărul de participanți la ateliere. Nemaiavând în sat ateliere care să se desfășoare pe o durată atât de lungă, mă temeam că cei mici nu vor fi constanți. Facilitatorii mi-au eliminat încă de la început temerile și nu a mai fost o problemă absentarea de la ateliere, ba mai mult, copiii ne mai vizitau chiar și în zilele libere ”să îi salute pe facilitatori” și să se mai joace puțin împreună.
Fiind de-a locului, au fost câteva momente în care a trebuit să mă impun, cumva, în unele momente în care un participant perturba bunul mers al atelierului și starea generală a celorlalți, și am găsit asta ca fiind destul de dificil pentru mine. Cred că am avut mereu probleme cu autoritatea.
Ne puteți povesti și câteva momente „magice”, momente pe care le păstrați de acum în suflet ?
Valer : Au fost mai multe, dar primele care-mi vin în minte au de-a face cu bucuria copiilor care au participat la ateliere și valul de empatie care se crea mai rapid decât mă așteptam, cu atât mai mult cu cât doar o parte mică dintre participanți locuiesc tot timpul în sat, restul locuiesc în străinătate, cu părinții lor, la Zalău, unde au acces la școală mai bună sau în alte comune, cum e cazul copiilor ciurdarului care au participat la primele două săptămâni de ateliere.
Patricia : Momentul la care mulți dintre cei prezenți ne întoarcem ca fiind moment magic și despre care a vorbit și Silvia Dușan a fost acela când Angelo, un băiat din grup, a alunecat alergând și și-a lovit genunchiul, iar toții copiii s-au adunat în jurul lui, au încercat să îl facă să se simtă bine și i-au transmis multă dragoste și susținere. Pentru mine a fost emoționant să văd câtă nevoie de afecțiune au, sau de câtă iubire sunt capabili copiii, încât parcă erau un depozit infinit de afecțiune (pentru facilitatori și pentru animăluțele din curte).
Mă bucura enorm să îi văd în zilele în care pregăteau spectacolul de final, și în timpul spectacolului, ca niște albinuțe stresate care alergau de colo-colo. Observându-i din exterior, m-a dus gândul la emoțiile pe care le aveam și eu la serbările școlare și la cum momentul respectiv îl puteam resimți ca cel mai important din viața mea. M-am bucurat, iar, să văd susținerea părinților sau a bunicilor care au venit să le vadă reprezentațiile. Știu cât de mult înseamnă.
Valer, Maria Toma și părinți la spectacolul realizat la finalul atelierelor de spus povești și de desen
Patricia, tu ai facilitat și un Atelier de introducere în fotografie în Telciu, intitulat „Oamenii comunei Telciu”. Cum a fost el primit de adolescenți, cum ați lucrat, ce a ieșit la final ? Ne poți povesti puțin și din această perspectivă, de facilitator ?
Patricia : Fiind la început în ceea ce privește facilitarea de ateliere, am pornit cu un pachet imens de emoții pe care mi-a fost puțin mai greu să-l țin în frâu la prima întâlnire cu tinerii din Telciu. Am ieșit din a doua zi pe teren și zilele de teren au fost preferatele tuturor. Știam cât de prezentă este fotografia de amator în rândul tinerilor, prin Facebook, și Instagram în special, dar m-a surprins să văd cât de mulți dintre ei chiar au simțul estetic și cum simt cum vor să arate o imagine înainte de a o realiza.
În cele două săptămâni am petrecut cea mai mare parte din timp pe străzile comunei, fotografiind oameni și meserii pe care le vom cuprinde apoi într-o expoziție și un album, împreună cu imaginile realizate de copiii din Marin la atelierul Ralucăi Țurcanașu. Participanții au fost provocați mereu să gândească imaginea pornind de la contextul dat, îmbinând fotografia documentară cu fotografia de portret – de la setări, încadrare, lumină, echipament folosit șamd (având la dispoziție aparatura mea, alte aparate ale unora dintre participanți, câteva aparate pe film cu care ne-a ajutat și Emil Florea, telefoane și ochi buni).
Patricia, surprinsă de unul dintre participanții la atelierul de fotografie din Telciu
În orele petrecute în interior am discutat despre setări și reguli de compoziție, și am analizat și editat fotografiile făcute. Tot în cele două săptămâni, tinerii au experimentat cyanotipia cu Emil Florea, iar acum lucrăm la album și abia așteptăm să vedem printurile. Mi-a plăcut mult la Telciu, mi-a plăcut să lucrez cu tinerii de aici, mi-au reamintit de ce mi-a plăcut fotografia și de ce am ales să fac asta de la început. Paul Pasztor, cel care mi-a pus mie bazele în fotografie, mi-a povestit despre bucuria de a da mai departe cunosțiințele pe care le ai. Acum am înțeles și eu la ce se referea. Sunt recunoscătoare pentru această experiență și le sunt recunoscătoare copiilor absolut minunați cu care am lucrat, pe care abia aștept să îi revăd. Satisfacția mea a fost atunci când, spre finalul atelierului, am văzut că își doresc să continue să învețe și după plecarea mea. Mulțumesc, Damiana, Alexandra, Dana, Ana, Patrisia, Iulia, Isabela, Edi, Ionuț, Tudor, Antonio, Andreea, Irina.
Participante la Atelierul de introducere în fotografie facilitat de Patricia.
Mulți oameni au scris în comentarii sau mesaje private că și-ar dori o inițiativă similară în satele lor. Ce părere aveți, cum s-ar putea întâmpla asta, s-ar putea crea un fel de rețea de organizatori și facilitatori care să fie oarecum „descentralizată” și să poată livra conținut în mai multe locuri ? sau cum credeți că s-ar putea multiplica proiectul în alte sate, pe viitor ?
Valer : E normal ca oamenii să-și dorească ceva similar în satele lor, dar așa ceva nu cred că se poate rezolva prin astfel de inițiative și nici măcar prin rețele de organizatori și facilitatori. Pentru mine, pe lângă bucuria imediată pe care mi-o stârnesc astfel de proiecte, e și multă amărăciune. Astfel e proiecte sunt doar un fel de pansamente, care nu pot înlocui lipsa unui program coerent, susținut de instituțiile publice, la nivel național sau județean. Cred că astfel de program adresate copiilor din rural ar trebui să se desfășorare în fiecare comună, măcar vara, măcar o lună.
Și cred că instituțiile din subordinea consiliilor județene și a primăriilor pot sau ar trebui să poată face așa ceva. Iar costurile ar fi mai mici. Cum s-ar putea face? Simplu, angajând în școli, la căminele culturale și la instituții precum centrele județene de cultură și artă facilitatori, artiști care să țină ateliere de educație prin artă. Așa cum sunt angajați dansatori și instructori de dansuri populare, cred că e cazul să fie angajați și oameni din zona teatrului educațional, a artelor plastice și a literaturii. Aceștia ar trebui să elaboreze programe pentru sate și, unde e nevoie, să coopteze artiști din zona independentă pentru desfășurarea lor. Parteneriatele cu asociațiile sunt iarăși benefice, pentru a putea acoperi cât mai multe localități, dar fără angajarea de oameni pregătiți pentru a gândi și coordona astfel de programe, precum și fără artiști care să le desfășoare, nu se poate face ceva coerent și constant.
La orașe sunt alternative precum școlile de artă populară, la sate nu e mai nimic. Nu e nimic inedit și inovator în proiectul ăsta și în alte proiecte pe care le-am desfășurat. Sunt ateliere și activități educaționale care sunt banalitate în multe orașe. Inedit e, într-o oarecare măsură, că se întâmplă în locuri în care se întâmplă foarte puține. E trist că ajungem să lipim eticheta inedit asupra unor activități care ar trebui să fie parte din normalitate. Eu asta mi-aș dori. Să văd că primăriile, școlile, centrele județene de cultură încep să angajeze artiști (e plin de independenți care șomează și s-ar bucura de un post stabil) care să desfășorare măcar vara ateliere de acest gen (și altele) în căminele culturale de pe sate sau în alte spații care se pretează. Costurile sunt infime raportat la beneficii și în multe cazuri părinții sunt dispuși să contribuie financiar pentru a acoperi cheltuielile cu cazarea și masa artiștilor facilitatori.
Pe viitor, ce planuri aveți cu Biblioteca și Centrul MarinArt ? S-ar putea spera la o susținere constantă a Primăriei Crasna, astfel încât să existe continuitate a proiectelor, chiar și într-un format puțin mai redus, și activitățile să nu mai depindă doar de câștigarea finanțării AFCN ?
Patricia : În primul rând privim înspre Primăria Crasna pentru o finanțare pentru anii următori și ne bucurăm că a fost alături de acest proiect acum. Sperăm să rămână așa, atât cu sau fără o co-finanțare din partea AFCN. A fost pentru prima dată de când eu sunt implicată în proiectele din Marin, când s-a câștigat un proiect de finanțare – mari mulțumiri Centrului Pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale, și lui Valer în special.
Pe de altă parte, din păcate nu ne putem permite să ținem spațiul deschis în perioada rece, dar pentru verile care urmează ne dorim să le punem copiilor și adulților din sat la dispoziție biblioteca și spațiul aferent, unde să aibă loc seri de lectură, clubul de film, ateliere, expoziții și alte reprezentații cu scop cultural, educațional sau recreativ. În cazul copiilor, am observat că s-au atașat de acest spațiu în săptămânile petrecute aici. De curând, la destul de mult timp după finalizarea atelierelor practice din Marin, am găsit o fetiță în curte, singură. Mi-a spus că a venit să se joace. Nu era nimeni acasă. M-am bucurat să văd că se mai întorc, că le-au rămas aproape Casa Albastră și biblioteca.
Este ceva ce vreți să transmiteți mai departe altor manageri de proiect, părinți sau comunități rurale ?
Valer : Managerilor de proiecte și ONG-uri le-aș zice să se orienteze și spre sate, pentru astfel de activități, cum am mai zis, părinților le-aș recomanda să ceară autorităților locale și județene organizarea unor astfel de activități și angajarea de artiști facilitatori. Să insiste, că e necesar și e de unde, iar pentru copiii lor poate cântării enorm. Iar din experiența mea de la Telciu și Crasna, există deschidere din partea primarilor pentru a sprijini logistic și financiar astfel de proiecte și activități. Cu resursa umană care să inițieze, organizeze și desfășoare e un pic mai greu.
Comunităților mai înstărite le-aș recomanda, ca pe lângă astfel de insistențe, să facă periodic chetă pentru a organiza astfel de ateliere copiilor lor. Dacă nu prin plata directă către artiști, prin contractarea unor asociații de profil. Dacă nu știu cui să se adreseze, să ia legătura cu noi. Le intermediem cum mare drag contact cu ONG-uri și artiști facilitatori interesați să lucreze pe timp de vară cu copii din rural.
Patricia : Cred că m-aș îndrepta în primul rând înspre primării și consilii și aș insista pe importanța de a desfășura activități culturale/ educaționale/ artistice pentru copii, altele decât cele din cadrul formal de învățământ, pentru a oferi copiilor din mediile rurale accesul la experiențe și activități la fel precum cele pe care le au copiii din urban, iar aici punând accent în special pe copiii care provin din familii cu posibilități limitate. Pe părinți și profesori i-aș îndemna să privească învățarea și educația dincolo de cutumele din sistem. Am observat cât de multe lucruri au învățat copiii alături de pedagogii din proiect, prin metode diferite de educație prin artă și joacă și cum și-au descoperit sau redescoperit instincte, abilități sau pasiuni noi.
Răzvan Ropotan, facilitator și actor, a co-facilitat Atelierul de spus și scris povești alături de Selma Dragoș așa că am vrut să vedem și perspectiva lui asupra activităților din MarinArt. Platformă de educație prin artă.
Răzvan este un trainer cu o bogată experiență: 10 ani de facilitare în grupuri formale și informale, ONG-uri, companii și instituții. Am avut de învățat observându-l pe Răzvan la treabă și sperăm să ne mai revedem într-un format similar și la anul 👏
Salutare, Răzvan!
Tu ai fost ultima „piesă” din puzzle-ul MarinArt, ultimul facilitator care s-a alăturat echipei. Ne poți spune câte ceva despre tine?
Bună, sunt Răzvan Ropotan, am absolvit UNATC la secția actorie și după ce am jucat ceva teatru independent m-am reprofilat pe ramura pedagogică. Am început cu multe ateliere – de spus povești, de teatru, de teatru labirint – și am ajuns învățător-diriginte la Școala Gimnazială Liberă Waldorf din București unde am predat inclusiv fizica și matematica de-a 5-a.
Ești poate cel mai experimentat dintre traineri. În acest context, cum a fost pentru tine experiența de la MarinArt/ Centru Educațional și Artistic ?
Oau, mulțumesc pentru apreciere. Experiența de la MarinArt a fost înduioșătoare. Mă bucură ori de câte ori întâlnesc copii și adolescenți care sunt deschiși, disponibili de a lucra, de a primi din cunoștințele omului din fața lor. A fost nevoie să am multă autenticitate și de sinceritate în fața lor, căci și ei au venit cu multă sinceritate și disponibilitate. M-am simțit foarte responsabil văzând cât de mult se implică și cât entuziasm curat au avut – nu puteam să vin fără a fi pregătit în fața lor. Așa că m-am străduit.
Daria și Răzvan
Ne poți da puțin din casă… sau din curte ? Cum a fost structurat atelierul tău, care a fost planul „de acasă” și cât de mult te-ai putut ține de el ?
Vorbind cu Selma, colega mea de atelier, am decis să păstrăm lucrurile deschise. Pentru mine erau multe necunoscute, așa că am venit în minte doar cu o idee vagă despre faptul că mi-ar plăcea să fac anumite jocuri și că ar fi fain să realizăm un spectacol de teatru-labirint la final. Văzând felul în care lucrează și atitudinea lejeră a minunatelor noastre gazde (Patricia și Valer), ne-a cam luat valul și ne-am lăsat dus de el – slavă Domnului.
În prima zi trebuia doar să ne cunoaștem între noi, nici nu dormisem, abia venisem cu un tren de noapte în care nu am putut dormi. Dar fără să îmi dau seama, au venit copiii rând pe rând și ne-am apucat să facem jocuri. Entuziasmul lor m-a încărcat așa bine, că am putut să mai rezist jumătate de zi fără somn.
Povestește-ne un moment care te-a super impactat (și care poate fi împărtășit, desigur) ?
Au fost multe momente de mici miracole pentru mine care poate m-au făcut să am pielea de găină pe moment sau m-au emoționat puternic.
Unul din ele a fost când, în timpul unui joc, unul din copii s-a împiedicat și s-a lovit, iar colegii lui de atelier au venit în jurul lui și au încercat să îl facă să se simtă mai bine – lucru pe care îl văd destul de rar la copiii din București, de exemplu.
Un alt moment intens a fost chiar în timpul spectacolului când unul din copiii care ne-a dat bătăi de cap, fiind mai „agitat” și pe care l-am apărat în fața celorlalți copii – fusese deja etichetat ca „acel copil care nu e cuminte”- a venit la mine și mi-a mulțumit. A fost un gest mic, singular. A venit deodată la mine, mi-a trântit asta, fără niciun context. Apoi a plecat și și-a văzut de treabă. Nu știu nici acum pentru ce mi-a mulțumit. Am ales să primesc recunoștința lui și atât.
Ce ați creat până la final ? Cum a fost reacția finală a copiiilor și comunității?
Atelierul s-a concretizat prin realizarea unor povești. Una dintre aceste povești a devenit subiect de bandă desenată, pe care copiii l-au realizat cu colega mea Silvia, care lucra cu ei ilustrații de carte. O altă poveste a devenit subiectul unui spectacol de teatru-labirint. Un tip de spectacol participativ, itinerant, în care spectatorii intră unul câte unul și parcurg povestea într-un traseu, fiind ei înșiși puși în situația de a fi personajul principal.
Reacțiile au fost grozave. Oamenii invitați (deși puțini, dat fiind limitările unui astfel de spectacol) au lăsat impresii pline de entuziasm și bucurie. Deci impactul asupra comunității a fost, poate, mai degrabă unul poetic, aș putea spune. Sunt sigur că au plecat de la spectacolul realizat alături de copiii din Marin mai „ușori” sufletește. Poate că nu s-a schimbat nimic vizibil în comportamentul lor sau în felul lor de a fi, dar cred că modul în care spectatorii au fost „purtați” și răsfățați de către copii i-a făcut și pe ei mai disponibili și mai prezenți. Cam așa cum face poezia cu noi.
Care au fost provocările acestei experiențe de facilitare și cum le-ai rezolvat ?
Cred că o provocare a fost legată de efervescența grupului. Dacă în prima zi au venit 10 copii, în penultima zi, ajunsesem undeva la 20 și ceva și încă vedeam copii noi, pe care nu îi mai văzusem niciodată. Mă tot gândeam – de unde tot apar copii în satul Marin? Ei vorbeau între ei și se convingeau unul pe altul, haide la Patri sau la Casa Albastră că acolo sunt ateliere și mergem să ne jucăm. Alții trebuiau să plece cu părinții înapoi în oraș sau înapoi în Italia, alții trebuiau să plece cu ciurda.
Atmosfera aceasta de vacanță – majoritatea copiilor nu stăteau acolo și în timpul anului școlar – a fost într-o oarecare măsură o provocare pentru că trebuia să lucrezi în prezent, toate jocurile și planurile erau înnoite în fiecare zi. Ca să lucrăm cu acest context, am ales, împreună cu Silvia, să gândim la sfârșitul fiecărei zile planul pentru următoarea zi. A fost bine că nu am venit cu un plan foarte rigid – nu aș fi reușit să îl realizez.
Razvan cu toată gașca în curtea MarinArt
Care ar fi sfaturile tale pentru facilitatori la început de drum care-și doresc să lucreze cu astfel de grupuri ?
Autenticitate, autenticitate, autenticitate.
Acești copii – deși cred că e valabil pentru toți – au nevoie de cineva care să îi vadă de-adevăratelea – sunt chiar surprinși adesea că li se cere părerea și că părerea lor chiar contează, că ai ținut minte numele lor sau ce ți-au povestit cu o zi înainte.
Lucrurile acestea mici îi entuziasmează și îi fac să prindă curaj sau încredere în tine, cel care ești în fața lor. Dacă vii cu disponibilitate reală pentru a-i cunoaște i-ai câștigat. Am venit fără preconcepții. Am găsit o multitudine de caractere și de personalități puternice, am găsit înțelepciune la ei, inteligență, prezență, decență, îndemânare, cumințenie, respect, am găsit în acești copii duioșie, prietenie și încredere. Iar eu nu am făcut nimic ca acestea să apară. Ele erau deja acolo. Cred că rolul fiecăruia este să faciliteze (iată – de aici și numele de facilitator) apariția acestor caracteristici – altfel, ele sunt deja acolo.
Am aflat pe surse 😛 că ți-ai dori să mai vii. Te-ai mai implicat până acum în alte proiecte educaționale în mediul rural ? Cât de necesare le vezi și cum / în ce măsură crezi că am putea duce această misiune mai departe (în viitor în Marin și mai în viitor în alte sate) ?
Haha. Da, e o zonă foarte frumoasă și mi-ar plăcea tare mult să revin. Am lucrat cu copii din zone rurale în cadrul festivalului NaraTiv, organizat de Asociația Curtea Veche. Doar că acolo – trainerii erau în București și veneau copiii din diferite sate la noi, în locația festivalului. În acel caz a fost ca și cum ei jucau în deplasare. Acum, fiind gazde, am putut să văd că sunt mai disponibili și mai încrezători. În plus, se întâmplă atât de puține lucruri culturale, cu adevărat, în sate, încât e o bucurie să revigorezi aceste spații.
Valer și Patricia fac o treabă minunată să desțelenească aceste locuri care sunt „uitate” de autorități. Satul Marin putea fi oricare alt sat. Asta mi-a plăcut foarte mult. În sate precum Viscri se întâmplă deja foarte multe. Eu nu am auzit de satul Marin până la ei. Cred că fiecare sat din acesta „anonim” merită câte doi oameni așa implicați ca Valer și Patricia. Un festival la Șugag? Ateliere în Bărcuț? De ce nu?
Bineînțeles, e nevoie de oameni, de fonduri și de multă disponibilitate. Iar ei doi arată, prin munca lor consecventă și roditoare, că orice loc se poate transforma într-un spațiu plin de har, bucurie și noi orizonturi. Căci, până la urmă asta se întâmplă. Copiii din satul Marin, fiind expuși în mod constant la astfel de evenimente – devin mai bogați interior și li se deschid tot soiul de oportunități.
Sunt ca niște spații noi interioare pe care ei le cuceresc, le deblochează și le devin, astfel disponibile. Sunt sigur că acest proces complex – căci este vorba de serii întregi de ateliere, spectacole și evenimente care au loc anual – le modifică într-o oarecare măsură întreaga viață.
Copiii ciurdarului alături de Valer și Patricia
În plus îmi doresc să revin musai ca să mânânc „scoacă”, să beau bere la halbă scoasă din congelator în barul în care se ascultă pricesne, să „țâp ligheanul” și să îi ofer șansa lui Valer să își ia revanșa la „Licitație” – un fel de whist moldovenesc care se joacă cu cărți ungurești.
Selma Dragoș a facilitat, alături de Răzvan Ropotan, Atelierul de spus și scris povești, din cadrul proiectului „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă”.
Facilitatoare cu experiență în grupuri mai mult sau mai puțin formale, Selma ne-a povestit cum a diferit experiența din Marin și ce sfaturi ar da unor formatori la început de drum.
Cum ți s-a părut această nouă propunere și această mutare către un nou spațiu rural, după experiențele din Telciu?
Selma, împreună cu Silvia și Valer
Am fost într-un singur an la Telciu, ca însoțitoare a unui grup de la Școala Traian Dârjan 🙂
Grupul de copii de la Marin includea copii de la 5 la 15 ani, ceea ce e neobișnuit pentru mine. De obicei lucrez fie cu clase de la unele școli – ceaa ce înseamnă că grupul e foarte omogen din punctul de vedere al vârstei, au nu doar lecturi comune dar au primit informații și interpretări similare, au deja experiență de a face împreună activități mai mult sau mai puțin formale – sau cu grupe formate în afara școlii unde vârsta este criteriul principal, chiar dacă vorbim de intervale mai mari (5-7 ani sau 7-10 etc). M-am temut că aceste diferențe de vârstă vor face ca activitățile interesante pentru unii să fie plictisitoare și „prea copilărești pentru alții”.
În experiența cu școlari de gimnaziu am avut deseori momente în care, pentru a-ți demonstra că sunt deja adulți, copii pre-adolescenți se întreceau în a sabota activitățile pe care le considerau sub vârsta lor. În grupul de la Marin copiii mai mari căutau ei înșiși metode să îi ajute pe cei mai mici în sarcinile mai complexe și păreau să se bucure de momentele în care jucam jocuri simple. Bănuiesc că acest lucru se datorează faptului că mulți dintre ei sunt frați, verișori sau prieteni ai familiei iar locul unde ne aflam era unul deja consacrat ca fiind unul unde se întâmplă lucruri cool și interesante
Tu ai multă experiență în lucrul cu copii, tineri și persoane din comunități (mai mult sau mai puțin) defavorizate. În acest context, cum ți s-a părut experiența din Marin, dinamica grupului, participanții și implicarea lor în activități ?
Un alt aspect diferit și important pentru desfășurarea atelierului a fost acela al orarului. Mulți dintre copii erau implicați în muncile specifice sezonului sau aveau grijă de frați mai mici așa că împărțirea grupului în echipe stabile sau respectarea unui plan de activități de la o zi la alta a fost aproape imposibilă.
Toate astea au făcut că ne-am jucat foarte mult. Mult mai mult decât mă așteptam. Și am „lucrat serios” mult mai puțin. Spre finalul săptămânii am insistat pe crearea unor echipe – invitând copiii care veneau zilnic și își doreau să prezinte ceva să își facă echipe puțin mai mari decât era necesar în așa fel încât absența unuia dintre ei să nu compromită întreg „proiectul”.
Selma și Silvia, ale căror ateliere au avut loc în paralel
Care au fost provocările specifice și cum le-ai făcut față ?
A fost un moment când la ateliere au apărut 3 copii adolescenți care au încercat să submineze activitatea manifestând dispreț pentru jocurile prea „infantile” și creând o competiție de statut cu ceilalți adolescenți din grup. Deși m-a făcut să mă simt oarecum inutilă, inițiativa fetelor din grup de a merge acasă la copiii „turbulenți” mi s-a părut un semn bun, de autonomie și încredere în ele însele. În mare parte, conflictul a fost gestionat chiar de copii, înafara spațiului și timpului de atelier. În final, pentru că cei 3 au recurs la violență fizică și verbală, li s-a pus în vedere de către gazdă că există deja niște reguli ale spațiului și că nu pot participa la ateliere dacă nu le respectă. Deși părea că ar fi vrut să o facă, cei trei au decis să nu mai participe.
Apropiere ♡
Am simțit acest incident ca pe un eșec și m-am gândit mult la asta ulterior. În contextul formal stabil al unei clase de elevi, mare parte din munca mea ar fi devenit aceea de a crea un spațiu în care toți copiii să se simtă la locul lor. Și aș fi investit probabil mai multă energie în cei 3 copii nemulțumiți decât în toți ceilalți 20.
În contextul atelierelor de la Marin, dacă aș începe din nou, aș avea grijă ca principiile de funcționare a grupului să fie reafirmate și renegociate zilnic – dar mă tem că ar presupune ca, odată încheiat cercul de început al zilei, cei care vin mai târziu să nu poată intra la activități sau să existe o persoană care să iasă din activitate pentru a primi nou-veniții.
Probabil mai există și alte soluții, dar încă nu le-am găsit.
Unii din facilitatorii noștri au foarte puțină experiență de facilitare. Ce i-ai sfătui când au de a face cu un grup așa divers ca vârste și interese, copii foarte entuziaști și curioși dar totodată neastâmpărați ?
Copiii sunt peste tot entuziaști, curioși și neastâmpărați. În trusa mea cu „trucuri” am multe jocuri și provocări fizice – dacă începem activitatea cu 10-15 minute de mișcare, ne e tuturor mai ușor să ne concentrăm ulterior, mie inclusiv.
Întodeauna există copii în grup care știu foarte repede ce vor și vor cu multă energie – ei sunt niște aliați minunați, de câte ori pot să o fac, îi invit să fie co-facilitatori, să își asume răspunderea pentru un aspect al atelierului sau să inițieze o activitate în care eu devin „secundul” lor. Pentru mine e foarte important să rămân conștientă care sunt limitările necesare pentru buna desfășurare a atelierului (dacă e un atelier în care cineva citește cu voce tare, liniștea e necesară, deci voi insista să o păstrăm) și când cad în automatisme și prejudecăți despre cum arată „disciplina” (dacă e un atelier în care copiii fac împreună povești, în echipe mici, gălăgia e chiar un semn bun).
La fel în cazul copiilor care refuză să participe la un joc sau să facă o sarcină.
Pentru mine, ca facilitator, a fost o mare descoperire să înțeleg că e ok dacă un copil refuză – „poți să stai să te uiți și intri când vrei tu, dacă vrei” e, pentru mine, aproape o frază magică. Sau poți să faci altceva, atâta timp cât ești în siguranță și nu zădărnicești eforturile celorlalți.
Care a fost momentul tău preferat, sau un moment drag, care te-a marcat deosebit (și pe care ni-l poți împărtăși) ?
Am avut o serie de neînțelegeri foarte amuzante și productive. Cea mai caraghioasă a fost cu moara și mălaiul. În fiecare zi le-am arătat câte un joc de când eram eu copil și ei mi-au arătat câte un joc pe care îl joacă acum. Și într-o zi i-am rugat să-și întrebe bunicii. O fetiță a venit și ne-a povestit despre „Moara”, care, pe vremea bunicii ei, se juca cu boabe de fasole și cu mălai. Pentru următoarea întâlnire am făcut rost de niște boabe de fasole și am cumpărat o pungă de mălai. Mi-am zis că probabil mălaiul era suportul și boabele erau pionii. Am pus boabele în vopsea, ca să avem două culori și am întins mălaiul pe o tavă. Mi-am imaginat că „moara” se desenează în mălai cu un băț. Apoi am găsit în curte niște pene mari și frumoase și am decis să contribui la joc folosind penele pentru a desena careul și pentru a „șterge” ulterior. Fetița care îmi povestise m-a crezut că așa se face.
Ne-am minunat noi adulții ce frumos e jocul de moară, care arată ca o grădină zen cu mălai în loc de nisip. Ce nu știam era că, la Marin, „mălai” înseamnă boabe de porumb. Și „Moara” se desenează pe o bucată de hârtie. Cu creionul.
În final, care sunt gândurile tale despre întreaga experiență?
Cred că experiențele de acest fel sunt necesare pentru cei care lucrează cu și pentru copii. Eu simt că m-am obișnuit prea tare cu dinamica claselor de copii de la școală sau a grupurilor de copii de la activități extrașcolare. Aceștia sunt atât de obișnuiți să presteze activități creative pentru mulțumirea adulților și să mai și mulțumească pentru asta, încât e ușor să crezi că faci lucruri utile pentru ei atunci când, dacă am fi toți onești, cel mai util ar fi să ne jucăm fără pretenția că vom învăța ceva din asta.
De la stânga la dreapta: Denisa, Maria, Selma, Eliza, Sofia, Silvia, Rebeca, Rebeca
Dacă ar fi după mine, aș insista ca toată lumea să aibă această experiență de a facilita un spațiu de joc și învățare pentru copii. Nu doar spre binele copiilor.
Mulțumim frumos și spor maxim în tot ceea ce faci!
Atelierele de joacă cu sunete ambientale facilitate de Vlad Răsuceanu în Marin (comuna Crasna, Sălaj), și Telciu (Bistrița – Năsăud) s-au încheiat și ne bucurăm să vă invităm să ascultați ce a ieșit.
Marin: Te pup și te iubesc
Telciu: Hot choco / Yes or No Experiment
Despre procesul de lucru
Pentru început, adolescenții au „cules” și „provocat” sunete, pe care le-au înregistrat cu un recorder Tascam DR-05X. Pietre aruncate în apă, bețe ciocnindu-se sau obiecte de fier, râsete sau explicații, voci ale animalelor din sat, orice părea relevant, jucăuș sau caraghios a fost înregistrat.
Eliza încercând să înregistreze o vacă în gospodăria Denisei, Marin, august 2021.Vlad explicându-i lui Claudiu cum sunt înregistrate sunetele (pe canale diferite). In Marin. De Raluca.Patricia și Irina discutând cu Vlad și Emil în prima zi de atelier, în Telciu. Foto: Raluca.
Apoi, sunetele înregistrate au fost ascultate cu răbdare
Și ne-am jucat și cu controllerul Akai LPD8
Vlad ascultând și adolescenții din Telciu ascultând și aranjând suntele în Ableton. Foto: Marina.
Copiii s-au bucurat să învețe să mixeze și mulți s-au simțit și s-au auzit ca adevărați DJi.
Atelierul de mixing din Marin, în curtea Casei Albastre
La final, sunetele alese de participanți au fost aranjate pe diferite piste, în Ableton. Copiii din Marin preferat să creeze o piesă bazată doar pe sunete ambientale și propriile voci, pe când telcenii au dorit să creeze un mix mai apropiat de un DJ set și au hotărât să folosească și un synth și drum machine din Ableton.
La lucru în Ableton, în Biblioteca Sătească din MarinLucrând în Ableton. La Liceul Tehnologic din Telciu. Foto: Marina.
Sperăm că v-am convins să ascultați piesele experimentale realizate de copii 👂
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Bună, Silvia! Mulțumim că ai acceptat să iei parte la proiectul MarinArt Platformă rurală de educație prin artă !
Bună, Raluca! Mulțumesc și eu pentru invitația de a participa la acest frumos proiect.
Să intrăm direct în pâine : cum a fost pentru tine această experiență (în general) ?
Proiectul acesta a venit exact la momentul potrivit. A fost ca o gură de aer proaspăt după un an pandemic în care am predat online și în care interacțiunea cu oamenii a fost mai limitată.
Surpriza a fost că satul Marin e un loc în care îmi doream să ajung încă din facultate, după ce am citit un articol într-o revistă despre reconstituirea unei nunți tradiționale realizată de Patricia. Mi-am zis atunci :
“ Ce oameni frumoși! Mi-ar plăcea să ajung într-o zi în Marin și să particip la astfel de evenimente” și “Voila” peste câțiva ani am ajuns să fac parte dintr-un asemenea proiect ca facilitator la proiectul MarinArt.
A fost o experiență extrem de frumoasă. Mi-au rămas în gând copiii din sat, care sunt extrem de empatici, deschiși, receptivi și talentați, Casa Albastră în care am dormit mai bine ca nicăieri altundeva, oamenii frumoși pe care i-am întâlnit în acest proiect și nu în ultimul rând Marinul care are un farmec aparte și care încă mai păstrează puțin din atmosfera satelor de odinioară. Și eu sunt născută la sat, un sat frumos, poziționat pe malul Crișului Alb în Țara Zarandului , însă din păcate casele vechi țărănești au dispărut demult știrbind puțin din peisajul bucolic al vieții de la sat, pe care l-am regăsit pe ulițele Marinului, unde mai poți zări din loc în loc câte o casă țărănească ce se încăpățânează să supraviețuiască timpului.
Nu voi uita nici barul din sat, denumit “ La mătușica Vântoaie” , un fel de “ Poiana lui Iocan” în care ne adunam seara, după ateliere la o halbă de bere pentru a dezbate diverse subiecte.
Îmi vor rămâne în suflet diminețile din casa de un albastru (de) Marin, în care nu mai eram trezită de alarma telefonului ci de fluieratul ciurdarului care trecea cu turma de vaci înspre dealurile Marinului.
Toate acestea, pe lângă bucuria de a lucra cu copiii au dus la o experiență extrem de frumoasă pe care nu o voi uita prea curând.
Tu lucrezi cu copii/ adolescenți în Hunedoara, ca profă de arte, corect ? Ne poți povesti oare puțin comparativ ? Ce a fost diferit cu grupul de aici ?
Da. Așa este. De un an de zile predau Educație plastică la două școli de gimnaziu din Hunedoara. În primul rând, a fost diferit faptul că atelierul s-a desfășurat cu prezență fizică, nu online așa cum am predat eu în mare parte în acest an.
Iustin și Ale
Comunicarea, schimbul de idei, împărtășirea informațiilor și feedbackul sunt mult mai eficiente în predarea cu prezență fizică. Acest lucru este clar.
Diferit a fost faptul că ei au venit cu gândul să se distreze, să experimenteze și să se joace, iar lucrul acesta s-a observat în degajarea, creativitatea, imaginația și libertatea de a se exprima prin desen.
La școală după ce anunț o temă, la început mulți dintre elevi se blochează, spunând: „eu nu pot”, „e prea greu” sau „nu știu să desenez”. La atelierul de ilustrație nu a fost cazul, ideile și-au făcut apariția rapid, copiii lăsându-și imaginația să curgă, dând naștere unor lucrări deosebite, înțelegând că au deplina libertate de a e exprima așa cum doresc. Un mare plus a fost și faptul că înaintea atelierului de ilustrație veneau cu multe idei și povești de la atelierul de storytelling, facilitat în prima săptămână de actorul Răzvan Ropotan, iar în a doua săptămână de dramaturga Selma Dragoș.
Un alt lucru diferit ar fi mediul în care s-au desfășurat atelierele, fiind pentru ei un loc familiar și prietenos, în comparație cu cel de la școală unde sunt mult mai multe reguli, care duc la o atmosferă mai rigidă. Plus că cei care terminau mai repede desenele aveau voie să meargă în curte la joacă sau să participe la celălalt atelier, care se desfășura în paralel cu cel de ilustrație.
Ce metode ai aplicat ca să ții acest grup mare și eterogen atent și curios, cuminte și totuși într-un spirit ludic ?
Încă din prima zi, ne-am dat seama că trebuie să împărțim colectivul de copii în două grupe, pentru că este destul de dificil și obositor să lucrezi cu un colectiv mare, mai ales dacă copiii sunt de vârste diferite. Așa că, o parte dintre copii participau la atelierul de desen și ilustrație care s-a desfășurat în bibliotecă, iar cealaltă grupă participa la atelierul de storytelling, care, fiind un atelier mai dinamic, s-a desfășurat afară, în curte, apoi seara se reluau atelierele schimbându-se grupele între ele. Pe această strategie am mizat în cele două săptămâni de ateliere și cred că a fost foarte bine așa.
Dacă e să vorbim despre metodele de a ține grupul mereu atent, nu a necesitat un mare efort din partea mea, deoarece copiii veneau mereu cu mult entuziasm și idei noi, care abia așteptau să fie lăsate libere. Sigur că au existat și momente în care inspirația refuza să apară, iar pentru acest lucru ne-au fost de mare ajutor cărțile cu ilustrații din bibliotecă, însă de cele mai multe ori blocajele dispăreau după ce participau la atelierul de storytelling, unde era mai tot timpul o mare veselie.
Au fost 2 săptămâni super intense. Care a fost momentul tău cel mai drag, amuzant, emoționant – pe care-l poți împărtăși cu noi?
Au fost foarte multe momente frumoase în aceste două săptămâni. Nu cred că a trecut o zi în care să nu mă minunez de cât de empatici, deschiși și prietenoși sunt acești copii.
Un moment care ne-a emoționat pe toți a fost, atunci când la unul dintre ateliere, un copil a alunecat și s-a lovit la picior, moment în care toți copiii s-au oprit din joacă și au alergat înspre el. Mai mult, o fetiță a luat-o pe Alice, una dintre cățelușele de la Casa Albastră și i-a oferit-o spunând: “ Te iubesc și sper să te faci bine”.
Ne-a emoționat pe toți , chiar dacă un astfel de gest ar trebui să fie unul destul de firesc, îl regăsesc din ce în ce mai rar atât în colectivele de copii, dar mai ales la adulți. Nu știu cât am dăruit eu în aceste două săptămâni, dar știu că eu am primit în schimb foarte multe.
Silvia cu Alice, cățelușa
Un alt moment emoționant pentru mine, a fost atunci când copiii au avut ca temă să deseneze harta satului, pe care să plaseze locurile pe care le consideră ei cele mai importante din sat.
O fetiță, care locuiește cu părinții în Spania în timpul anului, însă vara vine la bunicii din Marin a desenat pe hartă cele mai importante locuri pentru ea, cele două case ale bunicilor și biserica, redând fundalul în culorile drapelului national. Am intrebat-o unde îi place mai mult și mi-a răspuns: “ Aici la Marin, pentru că aici sunt mai fericită și am mai multă libertate”. M-a emoționat câtă emoție, sinceritate și dor a așternut într-un singur desen.
Emoționant a fost și momentul despărțirii de copiii de la atelier, chiar și în dimineața plecării mele și a Selmei încă au mai venit copii să ne mai spună încă odată la revedere.
Despre asta cred că este vorba în astfel de proiecte, despre emoție, despre faptul că nu participi dor ca să bifezi că ai făcut un lucru, cel mai important e sentimentul de prietenie, de acel împreună, de acea căldură și conexiune care se creează între oameni și care cred că ne-a lipsit tuturor în această perioadă a pandemiei.
Angelo
Dar despre provocări, ne poți povesti câte ceva ? care au fost provocările acestui proiect și cum le-ai rezolvat ?
Nu aș putea spune că au fost provocări mari. În primul rând, provocarea a fost faptul că a trebuit să îi fac interesați de atelierul meu, de temele propuse și să asculte diferitele sugestii oferite pe parcursul atelierului.
Atunci când lucrezi cu copiii care sunt de o energie debordantă, e automat o provocare, pentru că trebuie să încerci să îi menți interesați și curioși de ceea ce le prezinți. Trebuie mereu să găsești metode și strategii, mai ales pentru cei mai energici. Cred că în cazul de față soluția a fost simplă, pentru că în fiecare zi a fost o altă temă, ceea ce i-a menținut curioși și interesați pe tot parcursul a celor două săptămâni.
Daria și Sofia la atelier
Care a fost un lucru singular, un gând anume cu care ai plecat acasă din această experiență ? Pentru că, nu-i așa, într-o asemenea experiență intense învățarea e bidirecțională, de acord ?
Primul gând atunci când am plecat de acasă, a fost acela de a împărtăși cu ceilalți din cunoștiințele mele, de a împărtăși câte ceva din tainele artei, pentru că în primul rând mergeam să susțin un atelier și bineînțeles că fiind cred eu o persoană destul de spirituală, m-am gândit că voi pleca după această experiență mult mai bogată din acest punct de vedere. Cu riscul de a mă repeta o să spun că nu știu cât de mult am dat, însă știu că am primit foarte multe.
Acești copii m-au învățat ce înseamnă empatia, toleranța, bucuria de a fi împreună și de a fi atent la celălalt de lângă tine.
Ai ceva sfaturi pentru facilitatori care sunt mai la început de drum (atât colegi de-ai noștri de proiect cât și alți viitori facilitatori) ?
Unui facilitator la început de drum i-aș spune să plece la drum cu multă răbdare, empatie, cu dorința de a se juca, de a asculta, de a înțelege și nu în ultimul rând să nu încerce doar să modeleze caractere ci să se lase la rândul său modelat, pentru că de cele mai multe ori descoperi că după ce lucrezi cu copiii, pleci altfel de cum ai venit, te schimbă, te face mai tânăr și cu o poftă mai mare de viață ! Trebuie doar să ai puterea și dorința să îți deschizi sufletul !
Cum ați încheiat atelierul de desen și ilustrație narativă, ce ați co-creat la final ?
Atelierul de desen și ilustrație l-am încheiat cu o expoziție de desene, ilustrații și cărți -acordeon lucrări ce au fost expuse în curtea Casei Albastre din Marin și în Biblioteca sătească ce se află în aceeași curte.
Expoziția de desene s-a îmbinat cu prezentarea animațiilor, poveștilor, jocurilor create la atelierul de storytellling al Selmei Dragoș, care s-a desfășurat în paralel cu cel de ilustrație. Mai mult, cele două ateliere s-au îmbinat și completat reciproc. De exemplu, la desen am realizat în prima săptămână o carte acordeon, a cărei pagini conțin benzi desenate create de copii după o poveste inventată de ei la atelierul de storytelling facilitat de Răzvan Ropotan, iar o altă carte-acordeon am realizat-o în a doua săptămână, carte a cărei pagini conțin clădiri din satul Marin realizate în tehnica papercutting. Astfel, că plecând de la ideea de papercutting i-a venit ideea Selmei de a crea cu un grup de copii un teatru al umbrelor pe baza unei povești creată de o fetiță de la atelier.
Binențeles, că la expoziție copiii și-au chemat părinții și prietenii care au primit chiar și invitații realizate tot de ei.
Ai mai participa la astfel de proiecte, în Marin sau în alt sat ? Crezi că putem visa la a construi un fel de rețea rurală de astfel de inițiative de învățare ludică și creativă ?
Da, cu siguranță că aș mai participa la astfel de proiecte, mai ales dacă acestea se desfășoară la sat, pentru că se pare că acest mediu în care să mă desfășor artistic mi se potrivește personal cel mai bine. Dacă mă întrebi dacă aș mai participa la un astfel de proiect în Marin, cu siguranță că da ! M-am îndrăgostit de acest loc plin de farmec și de energie bună așa că trebuie să revin într-o zi. Nu scăpați voi atât de ușor de mine ! 😊)
Expoziția finală
Pe de altă parte cred că e foarte important ca în cât mai multe sate să fie astfel de proiecte, pentru că satele suferă cel mai mult de lipsa evenimentelor artistice și culturale. Copiii de la sate trebuie să participe la așa ceva, pentru a-i face să conștientizeze importanța valorilor și tradițiilor locurilor în care trăiesc, dar și importanța culturii în societate.
Consider că o societate fără cultură este o societate pe cale de destrămare, cultura fiind cea care ne umanizează, ne face mai buni, deschide noi orizonturi și ferestre spre frumos.
Din fericire, am observat că în ultima perioadă lucrurile au început să se schimbe în bine, pentru că au apărut tineri care s-au întors de la oraș descoperind frumusețea satului, bogăția culturală și istorică pe care o poate oferi satul românesc și care trebuie scoasă la lumină.
Din acest punct de vedere, Marinul este un sat foarte norocos, datorită Patriciei Toma care a înțeles cât de importante sunt tradițiile și păstrarea acestora, descoperind abundența de frumos, frumosul acela simplu și autentic pe care îl regăsești doar la sat. E foarte plăcut să vezi că alături de câțiva oameni frumoși pe care i-a adunat în jurul ei a reușit să transforme un mic sat din județul Sălaj, într-un reper cultural și artistic important pe hartă și cred că acesta e doar începutul. De astfel de tineri au nevoie satele românești, de un astfel de “influencer” care să îi motiveze și pe ei să redea frumusețea locurilor în care au copilărit.
Mulțumim și mult spor în tot ce faci !
Cu drag ! Mulțumesc și eu pentru invitația de a participa la un astfel de proiect ! Numai bine și la cât mai multe proiecte frumoase!
Participarea la ateliere și evenimente este liberă în baza locurilor disponibile.
ATENȚIE! Accesul în spațiul evenimentului este permis exclusiv persoanelor din următoarele categorii:
persoane vaccinate cu rapel sau doza unică efectuate cu cel puțin 10 zile de la data începerii evenimentului, ce vor prezenta adeverinta de vaccinare.
persoane ce prezintă un test PCR negativ nu mai vechi de 72 de ore, sau rezultatul negativ certificat al unui test antigen rapid nu mai vechi de 24 de ore de la ora comunicată pentru începutul evenimentului.
Organizatorii vor proceda la verificarea dovezilor medicale prezentate de către fiecare participant la eveniment. Persoanele care refuză să le fie verificată temperatura nu vor avea acces în locaţie. Accesul publicului va fi permis numai în condiţiile purtării de mască (medicală/nonmedicală) pe toată durata evenimentului.
Minorii sunt exceptaţi de la prezentarea dovezilor medicale necesare participării la spectacol şi de la verificarea în Registrul electronic naţional de vaccinare. Cei peste 5 ani vor purta mască.
Facilitatorii evenimentelor vor fi vaccinați sau vor fi testați înainte de începerea atelierului.
Purtarea măștilor va fi obligatorie la interior, iar acestea vor fi oferite de către organizatori.
PIESĂ DE TEATRU. O PRODUCȚIE REACTOR DE CREAȚIE ȘI EXPERIMENT CLUJ.
Pentru cine: RECOMANDAT COPIILOR ÎNTRE 3 – 10 ANI.
Unde: Marin (Sălaj)
dramatizare: Ana Cucu- Popescu
după povești de: Adina Rosetti
regia: Delia Gavlițchi
scenografia: Tomos Tünde
muzica: Adrian Cimpoeșu
cu: Andreea Ajtai și Bianco Erdei
Ce e aceea o „dragoniţă”? De ce nu mai există balauri cu şapte capete? De ce „trebuie” să facem anumite lucruri? Curiozitatea a fost dintotdeauna o trăsătură a copiilor inteligenţi, dar a devenit şi mai acută odată cu progresul tehnlogic al ultimelor decenii. E firesc ca cei mici să aibă o multitudine de întrebări în legătură cu lumea în care trăiesc, iar, de cele mai multe ori, părinţii ocupaţi şi obosiţi după o zi grea de muncă sunt cei care trebuie să găsească răspunsurile.
Vă invităm să păşiţi împreună cu noi în „Bucătăria familiei Balaur”, unde curiozităţile lui Bălăurel îşi găsesc explicaţii prin jocuri, cântecele şi poveşti din cele mai năstruşnice. Nimeni nu deţine toate răspunsurile din lume, iar asta nu e deloc o problemă, cât timp ne face plăcere să le dăm naștere cu ajutorul imaginației. „Bucătaria Familiei Balaur” este o adaptare liberă după textele Adinei Rosetti din cartea „De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură? … și alte 10 întrebări fantastice” publicată la editura Curtea Veche.
Echipa MiniReactor va susține un atelier de teatru de o zi în Marin, tot pe 18 septembrie.
Transportul copiilor și adolescenților din Crasna va fi asigurat.
Atelierul face parte din proiectul MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă, realizat în parteneriat cu MarinArt / Centru Educațional și Artistic și co-finanțat de AFCN și Primăria Crasna.
Prin acest atelier, elevii participanți își vor însuși bazele fotografiei din punct de vedere teoretic și practic, experimentând în imediata apropiere – în satul Telciu, fotografiind secvențe din viața satului. Acest exercițiu îi va provoca să privească în detaliu, empatic sau critic, și să caute particularitățile și detaliile pe care contextul, cadrul pot să le ofere. Dincolo de aspectele tehnice ale fotografiei se va pune accent pe etica și pe felul în care comunicam vizual în mediul online, pe rețelele de socializare și pe cum respectăm integritatea, intimitatea subiectului – limitele fotografiei. De exemplu, cum fotografiem vârstnicii într-o postură demnă.
Pe parcursul atelierului se vor discuta și exersa teme precum compoziție și lumină, portret, culori și contraste, instantanee și surprinderea momentelor, explorând locuri și cunoscând oameni din Telciu.
La finalul atelierului se va face o analiză pe o parte din fotografiile realizate (5 foitografii/copil) din care se va selecta câte una pentru fiecare participant, care va fi publicată în albumul final, împreună cu fotografiile realizate la Marin în cadrul atelierului de fotografie cu Raluca Țurcanașu și Vlad Răsuceanu, dar și online și într-o expoziție fizică la Liceul Tehnologic din Telciu.
Atelier facilitat de Patricia Marina Toma
Cu asistența Ralucăi Țurcanașu
A absolvit Facultatea de Istorie şi Filosofie, specializarea Turism Cultural(UBB, Cluj). Este fotograf, videograf și operator cultural independent. Din 2015 a organizat și coordonat în satul Marin, județul Sălaj o serie de activități culturale cu sprijinul voluntarilor din comunitate, în cadrul proiectului Fiii Marinului. Începând cu 2016 a iniţiat festivalul de reconstituire etnografica „Zilele August la Marin”.
Ca fotograf și videograf, activează atât în domeniul fotografiei de eveniment, dans cât și în domeniul fotografiei documentare și etnografice câştigând trei premii la prima ediție a festivalului ETHOS FILM FEST 2019 și la concursul „Romania- Etnografie în imagini” 2020. A contribuit cu fotografii la ilustrarea unor articole din revistele Adevărul, Libertatea şi Formula As. A făcut parte din echipa proiectului „Salva-Vişeu 1948: Atunci și Acum” cordonat de Olga Ştefan și co-finanțat de AFCN, în calitate de fotograf și videograf, care a dus la realizarea cărţii-album „Salva-Vişeu 1948: Atunci şi Acum / Then and Now” şi a platformei digitale cu acelaşi nume.
În prezent, tot ca fotograf şi videograf, face parte din echipa care elaborează strategia de dezvoltare a judeţului Bistrița-Năsăud pentru următorii 10 ani, sub coordonarea prof. univ. Cornel Ban (Copenhagen Business School, Danemarca). Este fotograf și editor de imagine (voluntar) pentru Asociația Petrus Italus Trust – Alianța Pentru Patrimoniul Bistrițean.
Are două proiecte de lungă durată – „Bisericile de lemn din Sălaj” (titlu provizoriu) şi „Oamenii satelor” având programate în acest an o expoziție temporară la Biblioteca Județeană George Coşbuc, Bistrița-Năsăud și o expoziție permanentă la Biserica Evanghelică din Chirales (Bistrița-Năsăud), recent pusă în siguranță și conservată de Asociația Petrus Italus Trust – Alianţa Pentru Patrimoniul Bistrițean.
Atelierul face parte din proiectul MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă, realizat în parteneriat cu MarinArt / Centru Educațional și Artistic și co-finanțat de AFCN și Primăria Crasna.
